Vasile Chinschi este un personaj iubit al scenei noastre artistice, pedant cu expresivitati hatre in aparitiile sale de pictor din vita veche a acestei profesii, cea care ascunde taine si materii ale rabdarii serene. Placut colocvial si gazda neobosita in salonul-sera-atelier din pasajul Villacros, pictorul Chinschi are tipologia unui trezorier: detine istorii si istorioare ale nesfarsitei comedii umane, detine o calda pedagogie a strunjirii tinerelor talente si detine, in tainita sufletului sau, respectul si lectia marii picturi clasice. Pictura lui Chinschi, in genurile clasice ale tabloului de interior, are stiinta si vointa stilului academic nobil, cel anti-emfatic, mai bine spus intimist, in sensul masurii umanului, chiar si in viziunile sale peisagistice dramatice sau in subiectele sacre. Este un maestru al manierei lise in asternerea uleiului, al desenului iluzionist si al clar-obscurului delicat, ca vazut prin strapungere de perla. I-a soptit cate ceva din taine vreo fata a lui Vermeer? (Aurelia Mocanu)
In 1939, la 1 ianuarie, am indraznit sa vin si eu pe lume. Parintii mei se pregateau sa mearga la niste prieteni sI, la doua noaptea, am sosit si eu. Pentru omenire a fost un an tragic, caci la 1 septembrie a inceput al doilea razboi mondial. Eu am fost primul nascut si mai am un frate care a venit pe lume in 1940. Familia mea era una de oameni modesti. Bunicul a lucrat pe mosia unui boier din sat, din Ripiceni, judetul Botosani, bunica mea se ocupa de croitorie. Tata a lucrat la Caile Ferate, iar mama a fost casnica si, luand exemplul bunicii, s-a ocupat de croitorie si a lucrat in acest domeniu pana la moarte, anul trecut. Copilaria mea nu a fost prea vesela, dat fiind ca tatal a fost la razboi, apoi au trecut prin satul nostru rusii, au luat tot ce au gasit si au bombardat si fabrica de zahar de la Ripiceni. Cand s-a terminat razboiul, aveam cinci ani. Eram foarte impresionat si nu intelegeam ce se intampla cu oamenii care mor. Auzeam foarte des: "cutare a murit", vedeam oameni adunati si plangand. Totdeauna imi puneam problema unde pleaca acela care a murit si de ce a murit, pentru ca nimeni nu imi explicase ce se intampla cu viata si moartea.
Familia tatalui, Chinschi, venea de undeva dinspre Vatra Dornei. Au venit in satul unde m-am nascut eu ca sa lucreze la fabrica de zahar.
Mama era din Avrameni, un sat alaturat. Am incercat sa-i fac o schita de portret pe care o am acum in casa, nu stiu cat de bine am reusit sa-i prind trasaturile, mai ales pe cele interioare. Dupa razboi, parintii mei au divortat si eu nu am mai vazut-o pe mama pana la 37 de ani. Amandoi fratii am ramas cu tata. Mama s-a recasatorit si a trait in orasul Victoria, intre Fagaras si Sibiu. Si tatal s-a recasatorit si ne-a crescut o alta mama, Catinca Chirila, o femeie extraordinara, foarte frumoasa, foarte harnica, o femeie mai barbatoasa.
Noua noastra mama ne-a iubit foarte mult. De fapt, ea avea sapte clase, era singura din familie care invatase mai mult, tata facuse numai patru clase. Eu nu stiu de unde am talent artistic, parintii mei adevarati nu au avut nici o legatura cu arta. Dar mama mea "vitrega" stia sa deseneze foarte frumos. Cand am inceput sa desenez, prin clasa a sasea, faceam cu creionul chipurile scriitorilor din manual, pe Creanga, pe Eminescu, pe Cosbuc, Caragiale. Profesorul de desen din sat, care facuse scoala de arte si meserii, Dumitru Surugiu, m-a pus la lucru pana am facut toate portretele din manual, care probabil or mai fi si astazi in scoala din Ripiceni. Intr-o zi, tata mi-a cumparat culori si, dupa un timp, ele au inceput sa dispara, iar eu nu-mi dadeam seama ce se intampla. Mama mea, Catinca Chirila, lua din culorile mele, se urca in pod, ca sa nu o vad eu, si desena. M-am trezit intr-o zi cu niste lucruri foarte frumoase. In mintea mea de copil de atunci ele au fost primele lucruri legate de arta. Caci nu aveam unde altundeva sa vad asa ceva intr-un sat ca acela. Dupa razboi, am iesit foarte tarziu din sat si credeam ca dupa dealurile din zare se termina totul. Mi-aduc aminte ca m-a intrebat un rus calare unde e Berlinul, iar eu i-am raspuns ca dupa deal. Aparat de radio nu exista, pentru mine dupa deal era totul, si Berlinul, si America. Dupa clasa a saptea am trecut de dealuri si am vazut ca tara e mai mare si ca lumea nu se termina acolo. Eram foarte curios sa vad si ce e in alta parte. Cand am ajuns de fapt in clasa a saptea am avut niste probleme de sanatate si chiar la teza de matematica mi-amintesc ca am cazut cu capul pe caiet. Aveam in sat un felcer foarte inteligent care si-a dat imediat seama ce aveam si ne-a trimis la Iasi. Am stat zece luni si jumatate in spital, timp in care doctorii m-au pus sa invat diverse lucruri: faceam pansamente, am asistat la diverse operatii. Dupa aceea, am dat examen la scoala sanitara, dar am fost dat afara pentru ca tatal meu nu daduse cota de lana, cu toate ca el nu avea oi. Fusese trecut la chiaburi din intamplare. Rudele mele care erau mai in varsta si mai avute, de fapt rudele mamei mele adoptive, i-au dat lui tata pamantul si din cauza aceasta a patimit tot timpul. Iar eu, cat timp am fost la liceu la IasI, am avut probleme ca nu aveam adeverinta ca tata e colectivist. Printr-o intamplare, am ajuns la scoala de arta din Iasi. La specialitate, as vrea sa-l amintesc drept coleg pe regretatul pictor Ionel Ganju, care era un artist si un om minunat. Ca profesori, i-am avut pe Dan Hatmanu si pe Niculae Popa. Cu Hatmanu am lucrat ani de zile. Ei mi-au pus pensula in mana la modul cel mai serios. Cu Hatmanu mai sunt prieten si acum, ne mai intalnim. Directorul scolii de Arta din anii aceia mi-a fost mai mult ca un tata. Pentru ca nu mi se dadea adeverinta ca tatal meu e trecut la colectiv, directorul Grigor m-a ajutat enorm de mult. A tinut la mine si m-a tratat ca pe un prieten. Cand venea Securitatea sa se intereseze daca mai sunt la scoala, el spunea ca sunt acasa. Cine a facut desenul cu Grigor a invatat foarte mult. Stau dovada sculptorii Buculei, Paduraru, Iancut.
Dupa ce am terminat liceul, in 1961, m-am inscris la facultate in Bucuresti. Intr-o zi, la pregatire, secretara a venit sa ma anunte ca sunt chemat de rector. M-am gandit atunci ca nu mai ajung la examen, caci sosise dosarul. Petre Dumitrescu-senior era rector. Am intrat si mi-a vorbit despre dosarul meu. La final, dupa ce am discutat cu el si i-am explicat, a rupt dosarul si mi-a promis ca, daca intru, nimeni nu se va lega de mine in facultate. Toti profesorii pe care i-am avut au fost extraordinari, poate doar cu mici exceptii. Pana in anul trei lucram cu un profesor. Eu am fost la Kraus Tiberiu. Din anul patru, veneai la "maestru". Am facut o perioada foarte scurta cu Baba, iar apoi cu Ciucurencu. Daca acest om nu ar fi fost un bun pedagog, nici eu nu as face ceea ce fac astazi. Pentru ca as fi ajuns, ca multi altii care nu si-au gasit un drum, sa lucrez in maniera lui Ciucurencu. Profesorul Ciucurencu, daca vedea ca ai o linie proprie, te sprijinea in ceea ce faceai, iar daca vedea ca te clatini, te invata lectia lui. Ciucurencu m-a ajutat foarte mult, venea intotdeauna cu geanta plina de carti, imi arata albume, cataloage. Mi-aduc aminte ca eram in anul sase cand secretara m-a chemat la telefon si un chelner mi-a spus ca ma asteapta cineva la restaurantul Arcul de Triumf. M-am dus acolo si era Alexandru Ciucurencu cu care am stat si am vorbit. Mi-a spus ceva foarte frumos: "Hai sa-i lasam pe ei sa faca arta si noi sa facem pictura!".
Ce ma intereseaza cel mai mult in arta, indiferent de modalitatile de exprimare, e o anumita tinuta demna in fata muncii pe care o fac. Artistul trebuie sa isi iubeasca munca. Stangaciile vin la fiecare, le luam ca licente. Greselile sunt inerente. Nici un artist nu a putut stapani toate expresiile artei: desen, culoare, etc. Acum cativa ani de zile, am fost intr-un juriu, la Ministerul Tineretului, pentru a evalua niste lucrari executate de absolventi ai scolilor de arta din mai multe tari. Spre marea mea uimire, nu am putut sa disting nici o lucrare cu un anumit specific. Si m-am intrebat care mai e rolul criticii daca toti lucreaza la fel. S-a mai intamplat ceva asemanator si trist acum trei ani la concursul pentru primirea in Uniune, unde evaluarea ar trebui sa se faca in functie de lucrari. Cand trebuia sa ne intalnim pentru evaluare, eu m-am dus mai devreme, am luat lucrarile si le-am aranjat, amestecate, in sala de consiliu. Majoritatea celor din juriu erau si profesori la Universitate, iar atunci cand au venit erau foarte nedumeriti.. Unul dintre colegi a fost nemultumit ca elevul sau nu fusese selectionat, dar cand i-am spus sa imi arate lucrarile, de-abia le-a gasit printre celelalte, chiar daca unele erau lucrari de la Diploma. Iar eu le-am spus: "Asa i-ati crescut, asa ii aveti". Alexandru Chira mi-a spus ca spera ca e o gluma, dar Salisteanu a raspuns: "Da, e o gluma, dar e trista".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
