am plecat de la sediu pe la şase. aşa a inceput totul.
vorbisem cu nebunul la telefon, trebuia să-şi vadă de câţiva clienţi până spre seară, apoi, in jur de nouă, să ne-ntâlnim. aveam emoţii.
dacă are marfa la el, i-o trag. chiar zilele-astea. şi mă rugam să se intâmple aşa, trebuie să recunosc. vroiam să termin cât mai repede, fără prea multe complicaţii. altfel urma să mai amân toata treaba câteva săptămâni.
oricât ar fi meritat, nu mai puteam răbda atât. zece ani pierduţi, in care am făcut pe sluga din departament in departament şi-acum… la narcotice… era şansa mea, ce dracului? orice secundă in plus ar fi insemnat o zi de sevraj. bine, ce puii mei ştiam eu despre sevraj atunci? nu de parcă ar conta, mă amuză doar naivitatea cu care imi incepusem ziua.
aveam totul pregătit, ştii? până la cel mai mic detaliu: microfoanele, dosarul, mandatul de arest pentru a doua zi de la Ştefan, prietenul meu, procuror, singurul căruia-i spusesem in mare de plan, singurul in care aveam incredere şi care mă putea ajuta cu adevărat. nu ştiu dacă inţelegea cât de important era să-mi iasă lucrurile aşa cum vroiam, dar oricum, in situaţii de genul ăsta, nu mai e vorba nici de inţelegere, nici de incredere, singurul lucru care contează de fapt e prietenia. şi nu orice fel de prietenie, amice, mă refer la cea dintre doi oameni care sunt in stare să meargă in iad unul după celălalt, fără să ştie dacă se vor mai intoarce vreodată. sună al naibii de pompos poate, e vorba doar de cuvinte şi de ce inseamnă ele pentru tine.
Ştefan mi-era ca un frate. cel pe care nu l-am avut niciodată, dar pe care l-am câştigat. orice lucru pentru care râvneşti şi lupţi inseamnă mai mult decât ceea ce ţi se oferă intâmplător, chiar inainte să ţi-l doreşti. mă bucur chiar că nu am fost rude, prieteni de familie de mici sau ceva de genul ăsta. noi ne-am ales sau poate am simţit de la bun inceput cât de utili ne suntem unul altuia sau cât de utili ne putem fi. asta e baza tuturor relaţiilor umane până la urmă. de asta ne atragem, pentru că ne completăm, pentru că ne rezolvăm problemele sau le dezbatem sau ne satisfacem nişte nevoi, fie şi de ordin social.
şi cine naiba ar fi ghicit acum douăzeci şi ceva de ani, când am chiulit să jucăm primul nostru meci de biliard la un bar de lângă liceu, că peste atâta timp eu voi fi poliţistul care va avea nevoie de mandatul său pentru a mă salva din rutina deplorabilă in care ajunsesem? fuck dead, vorba lu’ fi-mea.
mă tot gândeam că lucrurile-astea nu se intâmplă aşa, pur şi simplu, oricât am crede asta. coincidenţele nu sunt rezultate din haos, chiar dacă totul, in general, pare un nonsens. este ceva ce nu ţine de mizeria umană corporatistă, occidentală, este cu mult deasupra lor şi a puterii de inţelegere raţionale. ce am priceput eu din povestea mea este că trebuie să priveşti lucrurile de la originile lor, de la fundamente, să le vezi pure, dar nu vreau să incep cu sfârşitul, oricât m-ar tenta să inşir doar nişte idei filosofice care numai pentru mine şi foarte puţini oameni ar avea o noimă.
eram in departament la antidrog de aproape două luni, am nimerit odată cu schimbările mari de nume, automat şi de strategie, din poliţia capitalei, din 2009. fie vorba-ntre noi, era ceva putred la mijloc. dar nu mă interesa că urmau alegerile şi că ăsta ar fi fost unul dintre motive sau că era doar ceva de imagine pentru uniunea asta europeană, ideea e că incepeau să cadă brusc tot mai multe capete importante ce alimentau străzile sau cluburile sau şcolile… era momentul să intru şi eu in joc, simţeam asta la fel cum unii nebuni cred cu siguranţă că vorbesc cu diavolul sau cu dumnezeu.
la narcotice işi incep toţi cariera adevărată, aşa se spune. nu credeam asta, sincer să fiu, dar e adevărat că aici se poate şi doar cu puţin bulan şi ceva răbdare. am văzut asta cu ochii mei. şi-ncepea să-mi pară tot mai simplu, având in vedere că pe mine nu mă interesa decât nebunul. restul era oricum o mascaradă.
ce, nu ştiam că drogurile vor ajunge inapoi pe piaţă? sau că le vor lua alţii? poate o să fiu blamat pentru ce spun, dar tâmpit să fii să nu-ţi dai seama că mulţi din departament sunt consumatori şi aşa işi fac rost de marfă. se-nchid ochii ca lucrurile să meargă. şi lucrurile merg.
dar nu eroismul il căutam eu in afacerea asta. ce putere aveam eu până la urmă, un nimeni şi un pitic de puţin peste unu şaizeci, să schimb lucrurile? eu vroiam lovitura de imagine... şi promovarea pentru incă un an, hai, doi, in poliţie. şi pensia dup-aia…
pune-te puţin in locul meu. zece ani, da? mai bine chiar de zece… şpăgi mici, când au fost şi alea, din an in paşte, la care m-am căcat de fiecare dată pe mine să nu fie vreun flagrant, vorbe bune, o nevastă pe care-o iubesc ca pe ochii mei din cap, şi-mi dau seama de asta, ironic, de fiecare dată când termin intre picioarele alteia, un copil frumos, naiv, care crede că poate schimba lumea zâmbind (chiar, ce-i mai frumos decât asta?), un televizor ok, o canapea ok… de fapt o să-ţi povestesc despre canapea şi de restul mai incolo, când am inceput să văd lucrurile cu totul altfel. zece ani un nimeni...
am crezut iniţial că buba era salariul. dar mă piş pe ei de bani, oricum după atâţia ani in poliţie nu câştigi chiar un căcat. tocmai nevasta de care vorbeam şi fi-mea erau problemele mea. şi nu ele, ci eu. eu in faţa lor. nici sărac, dar nici bogat. nici trist, dar nici fericit, ci tot timpul ok. toată viaţa mea, bine, dincolo de căcaturile de rigoare pe care le are fiecare, era prea ok şi nimic mai mult. urăsc cuvântul ăsta din toată fiinţa mea, şi altele legate de el, cum ar fi bine, de exemplu.
cum eşti, radule? sunt ok. cum merg treburile? bine… cu sănătatea? binişor… cu-ai tăi? la fel… altceva, ce mai pui la cale? şi-atunci inghiţeam in sec şi-mi simţeam gâtul onduindu-se şi incordându-se ca o râmă, coboram puţin capul, umil, şi răspundeam sec: nimic. mult nimic, şi-n mine multe bubuituri care-mi consumau oxigenul şi aproape mă sufocau.
am ok-ul in oase, sau inscripţionat pe ele, ca un cod de bare, respir ok prin toţi porii, orgoliul meu e ros de atâta ok, pricepi? zece ani prea ocupat cu nimic ca să fiu un tată mişto, un bărbat mişto, un cineva mişto care-a făcut ceva mişto… la naiba, sunt doar un tată ok, un tip ok, un simplu om pe care-l vezi la supermarket uitându-se la diferite produse şi pe care l-ai uitat in două secunde, pentru că nu ţi-a inspirat nimic. şi in nici trei luni de când am fost transferat aici, să pot schimba toate astea? să pot face cât alţii-ntr-o viaţă?… aşa a inceput povestea.
de fapt cu mai puţin de o lună inainte, incă nehotărât, eram acasă, pe la două noaptea, documentându-mă despre drogurile uşoare. imi trăsesem in ziua aceea la birou, la imprimantă, tot ce găsisem despre canabis. exact atunci s-a gândit Corina să apară pe uşă.
- bună, tată, ăăă… nu mă gândeam să te găsesc treaz la ora asta… şi a zâmbit tâmp.
- la ora asta?... ştii cât e?
şi-a scos din geantă telefonul să vadă cât e ora, ignorând ceasul din bucărărie, şi s-a uitat uimită apoi la mine.
- n-am vrut să intârzii atât, da’…
- e două, Corina, doamne iartă-mă, n-ai vrut să intârzii... nu mă lua tu pe mine cu vrăjeli. de ce dracului nu răspunzi la telefonu’ ăla măcar?
- da, bine, ca să ai de ce să ţipi la mine şi să mă chemi acasă. asta dacă nu-mi ţii şi vreo prelegere despre moralitate şi alte prostii.
- Corina, e marţi, e mijlocul săptămânii, şi e două noaptea, te-am rugat să vii şi tu măcar până in 12. nu sunt nebun, da? ai timp tot weekendul să vii când vrei, n-am zis nimic. inţeleg, eşti majoră, ai aproape 19 ani, eşti la facultate, foarte ok. dar crezi că lucrurile merg aşa? vrei să ne bagi in pământ?
- aoleoo, iar vă bag in pământ? dormeaţi amândoi ca porcii şi habar n-aveaţi când veneam dacă nu erai treaz să citeşti nu ştiu ce căcat… chiar, ce naiba citeşti la ora asta?
- fac un studiu. şi nu te priveşte!
- faci un studiu… pentru ce, doamne iartă-mă? oricum nu faci nimic la birou.
- eu nu fac nimic la birou? eu?... eu şi mă-ta te intreţinem pe tine să-ţi faci naibii şcoala, nu să vii la două noaptea acasă, in cursul săptămânii, şi tot tu să fii aia care face gură. tu ai luat-o razna? sunt nişte reguli de respectat, am hotărât de comun acord asta.
- frate, pe cine-am omorât?! am venit la două acasă, mare căcat!
- nu mă lua cu frate şi nu ţipa c-o trezeşti pe mă-ta…
- ok, mă laşi să mă duc să mă culc odată? şi şi-a dat ochii peste cap.
- zi-mi unde naiba ai fost până acum…
- in oraş, unde naiba să fiu? cu nişte prieteni de la facultate.
- de fiecare dată prieteni. băi, ai o relaţie, de ce nu ni-l prezinţi şi nouă pe tip? ce crezi, că-l mâncăm?
- serios, chiar vrei să incepem discuţia asta?
- serios… Corina, nu vreau să ridicăm tonul, vreau doar să vorbim. de ce te ascunzi? ce e de ascuns? pentru că eu nu pricep, gândeşte-te te rog cum ai reacţiona tu dacă fi-tu sau fi-ta ar veni la două noaptea, a nu ştiu câta oară, după ce a fost in oraş cu nişte prieteni…
- a câta oară, eşti nebun?
- Corina, te auzim când vii… chiar dacă uneori mai trecem cu vederea…
şi-a luat un pahar, şi-a turnat nişte apă, după care s-a aşezat bosumflată la masă.
- nu vreau… să vorbesc despre relaţia mea, ok? şi nu vreau ca iubitul meu să aibă de-a face cu tine sau cu mama. acum cel puţin, e chiar aşa greu de priceput? oricum n-ai inţelege mare lucru şi numai de părerile tale nu am nevoie…
- şi dacă nu-mi spui nimic crezi că o să inţeleg mai multe? aşa vezi tu lucrurile?
a dat pe gât paharul, l-a trântit pe masă, şi-a luat geanta şi a plecat in camera ei.
- de ce dracului nu-ţi găseşti ceva de făcut? asta nu inţeleg eu, de ce nu mă laşi pe mine să-mi trăiesc naibii viaţa… căcat… nu vreau să ajung ca tine, la aproape patruzeci de ani şi să nu inţeleg nimic, apoi a trântit uşa.
am vrut să mă duc peste ea s-o plesnesc. dar mi-am stăpânit impulsul, gândindu-mă la paginile mele de pe masă. şi la viitor.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
