Născut în anul 1974, la Rădăuţi, Sandor Zsigmond Papp şi‑a făcut studiile la Satu Mare şi Cluj. Din 1995 este jurnalist, iar din 2005 este coordonatorul departamentului cultural al cotidianului Nepszabadsag de la Budapesta.
- Domnule Sándor Zsigmond Papp, cu câteva luni în urmă v-a apărut la Editura Polirom romanul „Vieţi mărunte”, despre experienţa comunismului românesc. Ce aduce el nou faţă de toate celelalte romane care s-au ocupat de viaţa în comunism? Ni-l puteţi descrie în câteva fraze?
- Mi-e foarte greu să răspund fiindcă asta ar însemna că am citit toate romanele care tratează subiectul cu pricina. Şi poate că nu ăsta e rolul meu, să descopăr diferenţele. Eu m-am străduit să descriu cel mai important eveniment al generaţiei mele, schimbarea regimului şi revoluţia, într-o manieră care să reflecte felul în care l-am trăit eu sau personajele mele. Pe prăpastia istoriei. Cu multă, multă ironie. Cu un fel de râsu’-plânsu’. Au mai apărut astfel de romane şi în maghiară, dar mai mult despre dictatură sau despre anii ’90. Eu am vrut să adun toate aceste experienţe într-un singur roman pentru că pe mine m-a interesat mai ales perioada de trecere. Şi asta prin nişte personaje concrete, vii – lucru apreciat, spre norocul meu, şi de către criticii maghiari.
- În cartea dvs apar extrem de sugestivele situaţii tipice comunismului – informatorul ajuns să-şi toarne vecinii doar ca să scape, denunţătorii din vocaţie, traficanţii de favoruri, victimele trecerii ilegale a frontierei, chiar şi într-o ţară „frăţească” cum era Ungaria, traiul în comun la bloc etc. Credeţi că toate aceste situaţii conving cititorul care nu a trăit sub comunism, prin urmare nu-l cunoaşte, de oroarea acelui regim?
- Păi, sper tare mult. Deşi m-am străduit mult să nu scriu un roman-documentar, drept pentru care apar la suprafaţă uneori şi nişte întâmplări ciudate, surprinzătoare. Dar dacă cititorul ajunge să perceapă această atmosferă a dictaturii, senzaţia de sufocare, meschinăria şi micile momente de fericire de zi cu zi, înseamnă că mi-am făcut treaba.
- Câtă autobiografie/confesiune şi câtă ficţiune se află în romanul dvs? Tatăl dvs a fost dentist, dvs înşivă aţi vrut să ajungeţi dentist, exact ca eroul cărţii. Oraşul acţiunii este unul de provincie, cenuşiu, de presupus asemănător celui în care v-aţi petrecut adolescenţa...
- Totul se întâmplă în două oraşe importante pentru mine pe plan personal: Satu Mare şi Cluj Napoca. Jumătate din familie provine din Cluj, jumătate din Satu Mare. Cei din urmă vin cu poveştile de groază de lângă graniţă, ceilalţi cu aerul urban şi cu senzaţia de sufocare de care v-am vorbit, căci la Cluj nu se mai recepţionau nici canalele ungureşti. Elementele fictive se amestecă, desigur, cu cele reale. Jurnalist fiind, i-am rugat pe cei pe care i-am intervievat cândva să-mi povestească despre această perioadă. Poveştile astea le-am folosit în carte. Am făcut o pâine din firimituri. De pildă, evenimentele din timpul revoluţiei de la Cluj mi le-a povestit bunică-mea.
- E cumva „atmosfera de lehamite generală”, de lipsă de speranţă partea forte a cărţii dvs?
- Oare punctul forte al cărţii e „atmosfera dezgustului generalizat”? Azi considerăm că în dictatură au existat două personaje principale: susţinătorii (turnătorii, oamenii Securităţii, funcţionarii de partid, etc.) şi victimele lor. Dar pe mine m-a interesat tocmai masa prinsă între aceşti doi poli. Nu cărămida sau peretele, ci mortarul. Materialul care leagă lucrurile, adică. Cei suficient de deştepţi ca să supravieţuiască fără leziuni, lucru pentru care a trebuit uneori să joace rolul de susţinător. Felul lor de a gândi, stratagemele lor, compromisurile. Elementele pe care, deşi le regăsim în multe romane, nu constituie subiectul principal al unui roman.
- În romanul dvs se adună unguri, români, şvabi sub aceeaşi umbrelă a sărăciei comuniste. E cumva doar o coabitare impusă de istorie? Cum altfel să înţeleg frazele: „Dacă îi laşi în pace (pe români – n.n.), nici ei n-or să-ţi facă nimic, îl sfătuia tatăl său”, dar câteva rânduri mai încolo: „reciprocitatea e întotdeauna dreptatea celor laşi”...
- Dictatura a exercitat o presiune atât de mare încât nu s-au mai putut distinge diferenţele: maghiarii au suferit la fel de mult ca şi românii. Libertatea a adus diferenţele marcante, faptul că diferenţele au devenit importante şi ne-au îndepărtat unii de alţii. Sfatul tatălui e unul cât de poate de raţional: dacă nu atragi atenţia mulţimii, poţi trăi liniştit. Dacă le faci favoarea asta şi te comporţi ca şi când te-ar fi asimilat, poţi să-ţi păstrezi integritatea. Desconsiderarea acestui tertip înseamnă deja un mare curaj: sunt capabil să-mi apăr integritatea, cultura, şi asta poate provoca fricţiuni, conflicte. Ultimii douăzeci de ani sunt plini de astfel de exemple.
- Când aţi participat la Festivalul de literatură de la Bucureşti, în urmă cu doi ani, aţi mărturisit că nu ştiţi de ce v-aţi apucat de scris. Astăzi ştiţi?
- Nu, şi mă tem că dacă voi afla, n-o să mai scriu nimic. Scriu pentru că asta mă amuză. Pentru că pot să mă închipui în pielea a zece oameni diferiţi, fără să trebuiască să urmez un tratament medical. Locul meu de muncă e un univers diferit unde mă aflu de la şapte la zece. Trebuie să fii nebun să nu-ţi doreşti o astfel de viaţă.
- Puteţi dezvolta declaraţia pe care aţi făcut-o atunci: „Fiecare scriitor scrie cu ochii şi empatia lui...”?
- Scriitorii devin scriitori datorită spiritului lor de observaţie. Restul ţine doar de profesie, de tehnică. Felul în care îmbin observaţiile cu fapte adunate, modul în care umplu rosturile cu fantezia – pentru astea am la dispoziţie o mulţime de trucuri scriitoriceşti. Dar adevărata pricepere înseamnă clarviziunea, faptul că observ ce se află în spatele culiselor. Dacă ştiu de ce se încruntă cineva când îşi bea berea într-o cârciumă. Cu ajutorul empatiei, pot să pătrund mai adânc prin uşa deschisă de ochiul liber.
- V-aţi născut şi aţi studiat în România, trăiţi acum la Budapesta, scrieţi în maghiară. Cărei literaturi socotiţi că îi aparţineţi?
- Îmi vine să zâmbesc pentru că nu demult i-am pus chiar eu Hertei Müller aceeaşi întrebare. Ah, nu mă înţelegeţi greşit, nu mă compar cu ea, ea e o scriitoare extrem de importantă, proza scrisă de ea e marcată de poeticitate, iar eu sunt doar un începător în ceea ce priveşte trăsătura aceasta. Dar, totuşi, întrebarea e parţial aceeaşi. Ea atunci mi-a răspuns în felul următor: scriu în germană, deci aparţin literaturii germane. Dar în acest „refuz” şi mai departe, de-a lungul interviului, am simţit totuşi că se simte flatată de interesul acordat, de faptul că literatura română consideră acel premiul Nobel ca fiind şi al ei, într-un fel sau altul. Cam aşa mă simt şi eu. Multă vreme, în timpul anilor ’80 mult prea întunecaţi, recunosc că nu o dată m-am manifestat cu aversiune, ba chiar cu ură, faţă de români. Pentru mine erau doar o masă anonimă, purtătorii de cuvânt ai puterii, o masă impenetrabilă, moale, ca mămăliga, incapabilă de o explozie adevărată. (Ne flatam spunând că „noi n-am fi fost capabili să creăm o dictatură atât de cruntă, uitaţi-vă doar la vecini”.) Şi nici feţele celor câtorva prieteni sau vecini români ai mei n-au reuşit să perturbe această anonimitate. Îi consideram doar nişte excepţii de la regulă. Dar azi îmi dau seama deja cât m-am înşelat. Pentru că cu cât citesc mai multă literatură română sau văd mai multe filme româneşti, cu atât sunt mai mândru că-i aparţin şi eu, într-un fel, culturii aceleia. Am descoperit o mulţime de puncte comune între mine şi proza română contemporană. Şi, apropo, între timp mi-am început şi penitenţa pentru ura aceea veche de care v-am spus. În parte, despre asta e vorba în următorul meu roman.
- Romanul „Vieţi mărunte” apărut la Polirom este o traducere. Scrieţi numai în maghiară?
- Din păcate, da. Prietenul meu bun, Demény Péter, traduce din română şi şi scrie. Cartea lui o să apară în curând la o editură prestigioasă din România (Cartea Românească). Recunosc că-l invidiez tare mult din cauza asta. Îmi pare rău că nouă pe vremuri ne-au predat româna de parcă ar fi fost o limbă pe care o cunoşteam deja, nu ca pe o limbă străină. Ba mai mult: ca pe o limbă pe care o vorbeam. Să-mi arătaţi mie un om cu o altă limbă maternă care să nu se sperie în a şaptea de un text de Ion Creangă, din care nu înţelege decât conjuncţiile. Până să cresc şi să ajung să iubesc limba, am terminat deja şcoala şi nici vorbă s-o stăpânesc vreodată de parcă ar fi fost limba mea maternă. Îmi amintesc doar de ambiţia aia prostească: nici de-al dracului n-o să accept să mi-o bage pe gât! Tot aşa îmi pare rău şi de relaţia mea cu rusa. Dar cine să ne fi povestit nouă pe-atunci de Dostoievski sau de Soljeniţîn?
- Cum vedeţi literatura română de azi?
- Obişnuiesc să cumpăr tot ce apare în maghiară. Am un raft special cu cărţi româneşti. Ultimele cărţi citite au fost „Cruciada copiilor” de Florina Ilis, şi „Cartea milionarului”, de Ştefan Bănulescu, în traducerea lui Demény Péter. O cărticică grozavă! Parcă ar fi prevestitorul lui Bodor Ádám cu viziunea aceea particulară, cu proza asta lirică, elegantă. Mai nou m-am apucat de romanul lui Adameşteanu, „Provizorat”, şi mă interesează foarte mult.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
