Şcoală pentru proşti/ de Saşa Sokolov

Satiră la adresa "realităţilor economice" din Rusia sovietică şi totodată strigăt de disperare, romanul lui Sokolov are o amprentă literară unică, dezvăluind o acţiune atemporală petrecută într-o lume închistată în care cititorul poate recunoaşte cu uşurinţă scena clasică a absurdului omniprezent în spaţiul comunist. Când mişcarea şi timpul sunt anulate, relaţiile interumane îşi pierd cele mai importante atribute iar etalonul este un individ cu deficienţe mintale, singurul refugiu rămâne speranţa.

*

* *

Pavel Petrovici stătea în mijlocul peronului, ceasul gării arăta două şi cincisprezece minute, avea pe cap pălăria lui obişnuită, plină de găurele, parcă ar fi fost roasă de molii sau perforată de mii de ori de conductor, dar, de fapt, găurelele astea fuseseră făcute din fabrică, pentru ca utilizatorului, în cazul de faţă Pavel Petrovici, să nu‑i transpire capul pe timp de caniculă. Şi, în plus, se mai gândiseră cei de la fabrică, micile găuri întunecate pe un fundal deschis la culoare înseamnă totuşi ceva, merită totuşi ceva, este mai bine decât nimic, adică e mai bine cu găurele decât fără ele, deciseră cei de la fabrică. Bine, dar oare ce mai purta profesorul nostru în vara aceea, şi, în general, în lunile cele mai bune din acei ani de neuitat, când locuiam cu toţii la aceeaşi gară, iar casa lui de vacanţă se afla în sătucul de dincolo de râu, iar a noastră, într‑una dintre aşezările aflate pe acelaşi mal cu gara? E destul de greu de răspuns la această întrebare, nu‑mi mai aduc aminte cu exactitate ce purta Pavel Petrovici. E mai simplu de spus ce nu purta el. Norvegov nu purta niciodată încălţăminte. În orice caz, nu vara. Şi în ziua aceea fierbinte pe peron, pe vechiul peron de lemn, şi‑ar fi putut răni uşor un picior sau, mai ştii, chiar pe amândouă. Da, asta se putea întâmpla cu oricine, dar în niciun caz cu profesorul nostru, înţelegi, el era aşa de mic, de fragil, şi când îl vedeai cum alerga pe cărăruia dinspre casele de vacanţă sau pe coridorul de la şcoală ţi se părea că picioarele lui desculţe nu ating deloc pământul, podeaua, iar când stătea, în ziua aceea, în mijlocul peronului de lemn, părea că nici nu stă în picioare, parcă plutea deasupra lui, deasupra scândurilor ştirbe, deasupra mucurilor ce‑l acopereau, deasupra chibriturilor arse, a beţigaşelor de îngheţată linse cu grijă, a biletelor folosite şi a flegmelor uscate şi de aceea şi invizibile, de calităţi diferite, ale călătorilor. Dă‑mi voie să te întrerup, poate că nu am înţeles eu ceva. Oare Pavel Petrovici mergea cu picioarele goale chiar şi la şcoală? Nu, în mod clar am făcut o greşeală, am vrut să spun că mergea desculţ la casa de vacanţă, dar poate că nu purta încălţăminte nici la oraş, când se ducea la serviciu, însă noi nu am observat asta. Poate că am şi observat, dar asta nu prea sărea aşa de tare în ochi. Da, nu ştiu de ce nu era aşa de evident, în asemenea situaţii multe lucruri depind chiar de om, nu de cei care‑l privesc, da, îmi aduc aminte, nu era prea evident. Dar, indiferent cum ar fi stat lucrurile în perioada de activitate şcolară, tu ştii foarte bine că vara Norvegov mergea cu picioarele goale. Uite aşa. Cum a remarcat odată tatăl nostru, stând culcat în hamac cu un ziar în mână, ce mama mă‑sii îi mai trebuie lui Pavel încălţăminte, mai ales pe o asemenea căldură! Numai noi, sărmanii an­ga­jaţi ai statului, continua tata, nu lăsăm niciodată picioarele să se odihnească: dacă nu cizme, atunci galoşi, dacă nu galoşi - cizme. Şi aşa te chinui câtu‑i lumea. E ploaie afară - pune deci la uscat ghetele. E soare - ai grijă deci să nu crape. Iar lucrul cel mai important e că în fiecare zi, de dimineaţă, te chinui cu crema de ghete. Iar Pavel este un om liber, visător, el şi când o să moară o să fie tot desculţ. E un pierde‑vară Pavel al tău, ne spunea nouă tata, de aceea umblă şi desculţ. Cică a băgat toţi banii în casa de vacanţă, e plin de datorii, şi el face una şi bună - dă mereu la peşte, se răcoreşte pe mal, aşa ar trebui să fac şi eu, un vilegiaturist amărât. Casa lui e mai proastă până şi decât magazia noastră, şi şi‑a mai pus şi o giruetă pe acoperiş, ei, ca să vezi, o giruetă! Îl întreb pe prostul ăsta: De ce, mă rog, ai pus girueta asta, pârâie aşa aiurea. Şi el de acolo, de pe acoperiş: Păi, domnule procuror, cine ştie ce se mai poate întâmpla, de exemplu, zice, vântul bate, bate într‑o direcţie şi deodată îşi schimbă direcţia. De dumneavoastră, zice, e bine, dumneavoastră, văd, citiţi toate ziarele, acolo, desigur, se scrie şi despre asta, adică despre starea vremii, dar eu, ştiţi, nu am abonament la nimic, aşa că pentru mine girueta este un lucru absolut necesar. Dumnea­voastră însă, zice, aflaţi din ziare dacă nu e aşa, dar eu o să mă orientez după giruetă, nu e nimic mai sigur, nimic nu e mai sigur ca asta - ne povestea tata, culcat în hamac cu ziarul în mână. După aceea tata s‑a dat jos din hamac, a pornit să facă câţiva paşi cu mânile la spate printre pinii năpădiţi de clei fierbinte şi de seva pământului, a rupt dintr‑un strat şi a mâncat nişte căpşune, a privit spre cerul pe care, în clipa aceea, nu se afla nici urmă de nori, nici de avioane, nici de păsări, a căscat, a dat din cap şi a spus, avându‑l în vedere pe Norvegov: Ei, să‑i mulţumească Domnului că nu sunt eu directorul lui, ar fi zbârnâit el în faţa mea, ar fi studiat el la mine şi vântul ăla pe undeva, netot idiot, coate‑goale, giruetă nefericită. Sărmanul profesor de geografie, tatăl nostru nu avea pentru el nici cel mai mic respect, uite ce înseamnă să umbli desculţ. E adevărat, când ne întâlniserăm cu Norvegov pe peron, lui, Pavel Petrovici, îi era, după toate probabilităţile, perfect indiferent dacă tatăl nostru îl respectă sau nu, pentru că pe atunci el, învăţătorul nostru, nu mai exista, murise în primăvara aceluiaşi an, adică cu doi ani şi ceva înainte de această întâlnire de pe peron. Uite de aceea tot spun eu că la noi e ceva în neregulă cu timpul, hai să ne lămurim. El bolise mult, avusese o boală grea, lungă, şi ştia foarte bine că va muri în curând, dar nu lăsa să se vadă asta. Rămăsese cel mai vesel, sau, mai bine zis, singurul om vesel din şcoală, glumea neîncetat. El spunea că se simte atât de slăbit, că se teme să nu‑l ia cumva vreo pală de vânt. Doctorii - râdea Norvegov - mi‑au interzis să mă apropii de o moară de vânt la mai puţin de un kilometru, dar fructul interzis e dulce: mă atrag îngrozitor de mult morile de vânt, sunt chiar la doi paşi de casa mea, pe dealurile acoperite de pelin, şi odată tot o să cedez. În aşezarea de case de vacanţă unde locuiesc eu mi se spune fluieră‑vânt sau giruetă, dar spuneţi şi voi, este chiar aşa de rău să ţi se ducă faima de fluieră‑vânt, mai ales dacă mai eşti şi profesor de geografie? Pro­fesorul de geografie chiar este obligat să fie fluieră‑vânt, asta e specialitatea lui, ce părere aveţi, prietenii mei cei tineri? Nu trebuie să ne întristăm - începu el să strige pătimaş, desfăcându‑şi mâinile -, nu‑i aşa, să trăieşti la o viteză maximă de bicicletă, să te bronzezi şi să te scalzi, să prinzi fluturi şi libelule, dintre cele multicolore, mai ales din acelea minunate, îndoliate şi gălbui, dintre care sunt aşa de multe la casa mea de vacanţă! Ce‑ţi mai trebuie - întreba profesorul, lovindu‑se peste buzunare pentru a găsi chibriturile şi ţigările, începând mai apoi să fumeze -, ce‑ţi mai trebuie? Ştiţi, prieteni, nu există fericire mai mare în lume, nu e nimic în genul ăsta, nimic asemănător, însă, Doamne!, în cele din urmă tot există linişte şi libertate. Un geograf din zilele noastre, ca, de altfel, şi un montor, şi un instalator, şi un general, trăieşte o singură dată. Aşa că să trăiţi după cum bate vântul, tineri, faceţi mai multe complimente femeilor, să fie mai multă muzică, mai multe zâmbete, plimbări cu barca, case de odihnă, turniruri cavalereşti, dueluri, meciuri de şah, exerciţii de respiraţie şi alte prostii. Dar dacă veţi fi numiţi cândva fluieră‑vânt - spunea Norvegov, făcând să răsune în toată şcoala cutia de chibrituri pe care o găsise -, să nu vă supăraţi, nu e aşa de rău. Căci de ce să mă tem eu în faţa veşniciei, dacă astăzi vântul îmi răsfiră părul, îmi răcoreşte faţa, îmi suflă sub gulerul cămăşii, bate prin buzunare şi‑mi smulge nasturii de la sacou, iar mâine pune la pământ construcţiile putrede, inutile, smulge stejarii din rădăcină, agită şi umflă lacurile de acumulare şi împrăştie prin toată lumea seminţele din grădina mea. De ce să mă tem eu, profesorul de geografie Pavel Norvegov, un om onest şi bronzat din zona suburbană cinci, modest, dar un pedagog care‑şi cunoaşte meseria, a cărui mână slabă, dar încă imperială, învârte, de dimineaţa până seara, planeta asta găunoasă, făcută din ­papiermâché! Daţi‑mi puţin timp şi o să vă demonstrez care dintre noi are dreptate, cândva o să învârt aşa de tare elipsoidul vostru leneş şi scârţâitor, că râurile voastre o să‑şi schimbe cursul, o să uitaţi de toate cărţile şi ziarele voastre false, o să muriţi de plictiseală la auzul propriilor voastre voci, al numelor şi titlurilor, o să uitaţi să mai citiţi şi să scrieţi, o să vreţi deodată să foşniţi, cum face un plop tremurător în luna august. Un curent plin de mânie va lua pe sus denumirile străzilor şi ale stradelelor voastre şi firmele de care vi s‑a făcut lehamite, o să vreţi adevărul. Neam păduchios de gândaci! Turmă lipsită de creier a lui Panurg, făcută numai din muşte şi ploşniţe! Vreţi chiar adevărul măreţ. Şi atunci o să vin eu. O să vin şi‑o să‑i aduc şi pe cei bătuţi şi umiliţi de voi şi‑o să spun: uitaţi care este adevărul vostru şi răzbunarea voastră. Şi de groază şi de durere o să se transforme în gheaţă puroiul vostru de robi, care vă curge prin vine în loc de sânge. Să vă temeţi de Aducătorul de Vânt, domni de la oraşe şi din satele de vacanţă, să vă temeţi de brize şi de curenţi, ei dau naştere uraganelor şi vârtejurilor. Vă spun asta eu, profesor de geografie din zona suburbană cinci, un om care învârte un glob pământesc vid, din carton. Şi, spunând asta, o să iau ca martor eternitatea - nu‑i aşa, ajutoarele mele tinere, tinerii mei contemporani şi colegi, nu‑i aşa?

A murit în primăvara anului nu ştiu care în căsuţa sa cu giruetă. În ziua aceea trebuia să dăm ultimul examen pentru nu ştiu ce clasă, era tocmai examenul la geografie. Norvegov promisese să vină pe la nouă, ne‑am adunat pe coridor şi l‑am aşteptat pe profesor până la unsprezece, dar el tot nu venea. Directorul şcolii Perillo a spus că examenul se amână pentru a doua zi, deoarece Norvegov probabil se îmbolnăvise. Ne hotărâserăm să‑l vizităm, dar niciunul dintre noi nu ştia adresa din oraş a învăţătorului, şi atunci am coborât în cancelarie, la directoarea de studii Tinbergen, care locuieşte pe ascuns în apartamentul nostru şi dansează în fiecare dimineaţă în antreu, dar pe care nici eu, nici tu nu am văzut‑o niciodată, căci e suficient numai să dai curajos de perete uşa ce dă în antreu, că te trezeşti - dar să deschizi uşa curajos! - în râpa fortăreţei din Milano şi vezi zborul cu patru aripi. Ziua este extrem de însorită, iar Leonardo într‑un hiton vechi, boţit, stă în picioare la planşetă cu un trăgător de desenat într‑o mână şi un borcănel de tuş roşu în cealaltă şi face nişte schiţe pe foaia de hârtie Whatman, conturează tulpiniţele de rogoz care au crescut de‑a valma pe fundul mâlos şi umed al râpei (rogozul îi ajunge lui Leonardo până la brâu), face, una după alta, schiţe ale unor dispozitive balistice, iar când oboseşte puţin, atunci ia o plasă de entomolog şi prinde libelule negre, ­pentru a le studia în amănunt construcţia retinei. Pictorul te priveşte posac, parcă mereu e nemulţumit de ceva. Tu vrei să abandonezi râpa, să te întorci în cameră, deja te suceşti şi încerci să cauţi în peretele vertical uşa capitonată, dar maestrul reuşeşte să te prindă de mână şi, privindu‑te în ochi, spune: Temă pentru acasă - descrie maxilarul unui crocodil, limba unui colibri, clopotniţa mănăstirii Novodevici, descrie trunchiul unui mălin, o meandră a râului Lethe, coada oricărui câine din satul de vile, o noapte de dragoste, fata morgana de deasupra asfaltului fierbinte, o amiază senină la Beriozovo, faţa unui fluieră‑vânt, colibele iadului, compară o colonie de termite cu un furnicar de pădure, soarta tristă a frunzelor cu serenada unui gondolier veneţian, transformă o cicadă într‑un fluture; transformă ploaia în grindină, ziua în noapte, pâinea noastră cea de toate zilele dă‑ne‑o nouă astăzi, transformă o vocală într‑o fricativă, preîntâmpină un accident de tren al cărui mecanic doarme, repetă cea de‑a treisprezecea muncă a lui Hercule, dă un foc unui trecător, explică tinereţea şi bătrâneţea, cântă‑mi un cântec cu piţigoiul care s‑a dus dis‑de‑dimineaţă la apă, îndreaptă‑ţi faţa spre nord, spre curţile înalte din Novgorod, iar mai apoi povesteşte cum îşi dă seama un portar că afară ninge, dacă portarul stă toată ziua în hol, stă la taclale cu liftierul şi nu se uită pe fereastră, pentru că nu e nicio fereastră, da, spune‑mi cum o face; şi, în plus, sădeşte în grădina ta o roză albă a vânturilor, arată‑i‑o profesorului Pavel şi, dacă o să‑i placă, dăruieşte‑i profesorului Pavel roza cea albă, prinde‑i floricica la cămaşa cadrilată sau la pălăria de la casa de vacanţă, fă ceva plăcut pentru omul care a plecat în nicăieri, fă‑i o bucurie bătrânului profesor - un om vesel, bun de gură şi fluie­ră‑vânt. O, Roza, o să spună profesorul, Roza Vetrova cea albă, fată frumoasă, floare de mormânt, cât de mult doresc ­trupul tău neatins! Într‑una dintre nopţile verii tulburate de frumuseţea ta te aştept în căsuţa cu giruetă, de peste râul albastru, adresa: satul de case de vacanţă, zona a cincea, să‑l cauţi pe poştaşul Miheev, să întrebi de Pavel Norvegov, să claxonezi de mai multe ori cu soneria de la bicicletă, să aştepţi barca de pe malul ceţos, să aprinzi focul de semnalizare, să nu te întristezi. Culcată deasupra râpei abrupte, nisipoase, într‑o căpiţă de fân, să numeri stelele şi să plângi de fericire şi de aşteptare, să‑ţi aduci aminte de copilăria care seamănă cu o tufă de ienupăr plină de licurici, cu un brad împodobit cu cele mai incredibile fleacuri şi să te gândeşti la ceea ce se va întâmpla în zori, când primul tren va trece pe lângă gară, când se vor trezi, cu capetele buimace, oamenii uzinelor şi ale fabricilor şi, după ce vor fi scuipat şi blestemat detaliile maşinilor şi ale mecanismelor, o pornesc cheauni pe lângă iazurile din preajma gării spre chioşurile de bere de lângă gară - verzi şi albastre. Da, Roza, da, o să spună profesorul Pavel, ceea ce se va întâmpla cu noi în noaptea aceea va semăna cu o flacără ce cuprinde un deşert de gheaţă, cu o cădere de zăpadă reflectată într‑un ciob de oglindă care a căzut deodată în negură din rama ei, pentru a‑l preveni pe proprietar de moartea apropiată. Va semăna cu fluierul unui cioban şi cu o muzică încă nescrisă. Vino la mine, Roza Vetrova, oare nu‑ţi este drag bătrânul tău profesor ce păşeşte prin văile nefiinţei şi pe colinele suferinţelor? Vino, pentru a potoli tremurul pântecelui tău şi pentru a alina durerea mea. Şi dacă învăţătorul Pavel va spune aşa, îţi spune Leonardo, să‑mi aduci asta la cunoştinţă în aceeaşi noapte şi o să arăt lumii întregi că nimic nu este în timp în trecut şi în viitor şi el nu are nici un prezent, şi în natură se apropie de im­po­sibil, fapt pentru care, conform celor spuse, nu există, ­pentru că acolo unde ar exista nimic, ar trebuie să existe în mod clar vidul, dar cu atât mai mult, continuă pictorul, cu ajutorul morilor o să produc vânt în orice moment. Şi ultima temă pentru tine: dispozitivul acesta care seamănă cu o libelulă uriaşă neagră - îl vezi? Se află pe dealul lin acoperit cu iarbă - o să‑l încerci mâinedeasupra lacului şi o să‑ţi încingi, sub forma unei centuri, o sabie lungă, ca, dacă o să cazi, să nu te îneci. Şi atunci tu o să‑i răspunzi pictorului: Dragă Leonardo, mă tem că nu voi putea să fac temele dumneavoastră interesante, oare ce temă mai e şi asta legată de cunoaşterea de către portar a faptului că ninge sau nu afară. La întrebarea aceasta pot să răspund în faţa oricărei comisii de examinare în orice moment la fel de uşor cum puteţi şi dumneavoastră să produceţi vântul. Numai că eu, spre deosebire de dumneavoastră, nu am nevoie de nicio moară. Dacă portarul se află de dimineaţa până seara în hol şi stă la taclale cu liftierul, şi în hol - ferestre ioc, care, în tătară, înseamnă "nimic", atunci portarul va afla că în stradă, sau, mai bine zis, deasupra străzii sau pe stradă, ninge, după fulgii de zăpadă de pe căciule şi gulerele vizitatorilor care intră repede de afară în hol, grăbindu‑se să se întâlnească cu şeful lor. Ei, cei care poartă fulgii pe hainele lor, sunt de două feluri: unii bine îmbrăcaţi şi alţii mai prost, dar dreptatea triumfă - zăpada o primesc toţi în mod egal. Am observat asta când lucram ca portar la Ministerul Neliniştilor. Primeam numai şaizeci de ruble pe lună, însă am studiat de minune nişte fenomene aşa de frumoase, ca ninsoarea, căderea frunzelor, ploaia şi chiar grindina, lucru pe care, desigur, nu‑l poate spune despre sine niciunul dintre miniştri sau adjuncţii lor, deşi toţi primeau de câteva ori mai mult ca mine. Uite, şi atunci trag o concluzie simplă: dacă eşti ministru, nu poţi să afli şi să înţelegi cum trebuie ce se petrece afară şi în cer, pentru că, deşi ai în biroul tău o fereastră, nu ai timp să te uiţi pe ea: ai mult prea multe audienţe, întâlniri şi apeluri telefonice. Şi dacă portarul poate să afle foarte uşor dacă ninge după fulgii de nea de pe căciulile vizitatorilor, tu, ca ministru, nu poţi, căci vizitatorii îşi lasă paltoanele la garderobă, şi, chiar dacă nu le lasă, atunci, cât timp aşteaptă liftul şi merg cu el, fulgii de zăpadă apucă să se topească. Uite de ce ţie, ca ministru, ţi se pare că afară e parcă mereu vară, dar nu este deloc aşa. De aceea, dacă vrei să fii un ministru inteligent, întreabă‑l pe portar despre starea vremii, dă‑i un telefon în hol. Când am lucrat ca portar la Ministerul Neliniştilor, stăteam multă vreme în hol şi discutam cu liftierul, iar Ministrul Neliniştilor, pentru că mă ştia un lucrător onest, bun executant, mă suna din când în când şi mă întreba: E acolo portarul cutare? Da, răspundeam eu, cutare, sunt angajat la dumneavoastră din anul cutare. Iar aici e Ministrul Neliniştilor cutare, zicea el, sunt la etajul patru, biroul numărul trei, al treilea pe dreapta din hol, am o treabă cu dumneavoastră, treceţi pe la mine pentru câteva minute, dacă nu sunteţi ocupat, am mare nevoie să vorbim despre starea vremii.