Amélie Nothomb are un comportament fix, intrat de multă vreme în legendă: la sfârşitul vacanţei de vară, când se reia viaţa editorială, are un nou roman în vitrinele librăriilor. Şi asta se petrece din 1992 încoace, de la debutul cu "Igiena asasinului", adică de… 20 de ani. Cititorii români sunt un pic defazaţi, pentru că la noi abia a fost tradus romanul din 2010 - "O formă de viaţă", considerat de critici unul dintre cele mai bune din întreaga operă a scriitoarei.
Aşadar, scriitoarea însăşi ca alter-ego, soldatul american ca personaj fictiv corespondează şi corespondenţa lor este pretextul pentru observaţii despre ce înseamnă scrisul şi cititul, ca şi complicata relaţie dintre actanţii în actul comunicării din spaţiul literaturii. Sarcina şi obezitatea devin metafore consistente şi originale, încifrând cele două procese asupra cărora s-a oprit Amélie Nothomb.
Nu este prima oară când un scriitor dezvăluie şi dezvoltă idei privind experienţa concretă a creaţiei. Au apărut relativ recent, tot la Editura Polirom, două asemenea cărţi semnate de Umberto Eco - "Confesiunile unui romancier" şi de Orhan Pamuk - "Romancierul naiv şi sentimental", au apărut şi alte cărţi semnate de Mario Vargas Llosa şi Steven King. Dar "O formă de viaţă" proiectează temele creaţiei în roman, aşa că le transformă în altceva, le conferă altă natură, aşa cum reiese şi din titlu.
Scriitoarea însăşi a recunoscut într-un interviu publicat în revista "Lire" în 27.08.2010 că este prima oară când a amestecat realul plat şi banal (corespondenţa cu propriii cititori dintr-un mic birou de la Albin Michel) şi imaginaţia prin personajul soldatului preocupat de problemele acute ale prezentului: războiul din Irak, America şi politica preşedintelui Bush şi urmările ei asupra lumii. Indică totodată şi pe scriitorul care a influenţat-o (aşa cum s-a întâmplat şi cu romanele anterioare): Truman Capote.
Cât despre escrocul şi misticul fără credinţă care zac în fiecare scriitor, şi ei o obsedează pe Amélie Nothomb, căci reflectă ambivalenţa condiţiei scriitorului, mai ales când are succes. El ajunge să se întrebe dacă merită succesul, dacă s-a oferit pe sine cititorului în carte sau a recurs la convenţii ce realizează o construcţie de natură spirituală. Există şi o încredere neţărmurită în fiinţa artistului, care crede în artă cu acelaşi fanatism pe care îl are misticul faţă de religie.
Amélie Nothomb scrie pe parcursul unui an mai multe romane, dintre ele alege doar unul pentru publicare, iar corespondenţa cu Melvin Mapple dezvăluie că "O formă de viaţă" are în urma lui… 65 de romane ! Este un mod elegant de a spune ce travaliu ascunde reuşita unei cărţi, supleţea epică şi fluiditatea scriiturii. Iar Melvin Mapple mărturiseşte despre sine că a vrut să fie scriitor sau pictor, dar a sfârşit prin a se înrola în armată.
"Igiena asasinului" şi "Peplum" mi se par şi acum cărţile cele mai bune ale originalei scriitoare. Îmi promit an de an să nu mai cad în plasă şi să rezist, adică să ignor, cu mare indiferenţă, noul ei roman. Dar Amélie Nothomb reuşeşte de fiecare dată să ne ia prin surprindere şi să ne facă teribil de curioşi.
De obicei, curiozitatea o provoca formula ingenioasă pe care o găseşte, subiectul ieşit din comun sau, dimpotrivă, îndelung uzitat, dar reînviat insolit. De data asta, mă întrebam cum se poate reinventa iarăşi Amélie Nothomb, la ce trucuri apelează, cât din biografia ei exterioară sau interioară a rămas neexploatată şi o scoate la vânzare. Aşa că am căzut iar în capcană...
Amélie Nothomb, O formă de viaţă, traducere din limba franceză de Valentina Chiriţă, Editura Polirom, 2012; 160 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
