De ani buni Sanda Golopentia se ingrijeste cu exemplara abnegatie de opera, imaginea si posteritatea tatalui sau, Anton Golopentia*, sociologul banatean nascut in 1909, bursier Rockefeller si Humboldt 1933-1936, seful de cabinet al ministrului D. Gusti, directorul Institutului Social Roman, 1937-1940, apoi la Institutul Central de Statistica (1942-1947), arestat in lotul Patrascanu si mort in inchisoare in 1951, dupa 18 luni de detentie.
Am mai scris aici ("ZD", nr. 37 din 11-17 sept. 2001) recenzand acel extraordinar volum intitulat Ultima carte ("text integral al declaratiilor in ancheta ale lui Anton Golopentia aflat in Arhivele S.R.I.", 868 pag., Editura Enciclopedica, 2001) despre patriotismul antiliric, antidemagogic si ultraconstructiv al acelei parti din generatia '27 reprezentata de oameni ca Mircea Vulcanescu si Anton Golopentia, care imbinau in firea lor filosofia cu vointa si stiinta administratiei, favorizandu-le fatalmente pe cele din urma.
Ce captivant s-a rotit girueta receptarii acestei generatii dupa 1989! Dupa fascinatia exercitata de filmele-interviu cu Petre Tutea si valul editorial recuperator de la Humanitas (Cioran, Eliade, Noica, Ionesco, Jeni Acterian) a venit randul Jurnalului lui Mihail Sebastian sa relativizeze idolatriile, sa etajeze emotional si moral abordarile istorico-literare. Apoi s-a impus ca model figura lui Mircea Vulcanescu, in care se cuprind osmotic naturi antinomice precum Noica si Cioran, dupa care a fost revalorizat rolul axial al lui Petru Comarnescu, cu prilejul aparitiei primelor trei volume din Jurnal. Totul, in paralel cu surprinzatoarea evolutie de prim plan a lui D. Gusti, cu ale sale echipe "regale" de monografie sociologic-rurala, o evolutie "in dauna" hipnozei postume exercitate de Nae Ionescu. Aici, rolul lui Marin Diaconu si al lui Zoltan Rostas a fost determinant, dupa cum am mai avut prilejul s-o demonstram, prin polarizarea, mai bine zis, prin buna contrabalansare Nae Ionescu - D. Gusti, impreuna cu atat de necesarele disjunctii intre patosul existentialist si contextul legionar al generatiei '27, intre autenticitatea febrila a eseisticii sincretice si cultul sangelui, al dictaturii, al mortii etc., astfel incat datele fenomenului au fost benefic reechilibrate si definitiv recentrate. Stanga si-a recucerit terenul, frenezia dictatoriala s-a vazut egal distribuita la marxizantii, la simmelienii si spenglerienii momentului, iar ceea ce domina in clipa de fata receptarea generatiei lui Eliade nu mai este polimorfismul Erlebnis-ului, ci proiectul de Romanie al corifeilor.
Deplasarea accentului de pe fervorile eului pe sincronizarea occidentala da, cred, si caracteristica acestui volum de corespondenta primita si emisa de Golopentia.
Sigur ca, tot citind, te atrag irepresibil in prima instanta texte precum epistola lui Cioran din aprilie 1936: "Sunt foarte fericit ca am fost la Paris. Inveti acolo sa dispretuiesti oamenii, sa intelegi ratarile si lichidarile, dar nu te poti hotari pentru o directiva politica. Daca as fi trait ultimii ani la Paris, ar fi fost imposibil sa infrang haosul si dezmatul meu metafizic. Am inteles acolo ce mare jug este libertatea. Tincu, care traieste intr-o mare mizerie, ca toti romanii de la Paris, m-a rugat sa-ti transmit salutari! Desigur ca noi suntem destinati aceleiasi grupari politice(...) Miscarea vaidista reprezinta un nationalism de moda veche, care ma dezgusta".
Esentiala in context ramane nota lui Anton Golopentia, citata la pag. 163: "Arnold Gehlen, Idealismus und Existenzialphilosophie (...) Opunerea aceasta, bine gandita, imi indica solutia polemicii mele din adanc cu Cioran. Am baut intr-o anume clipa la aceleasi izvoare: Simmel; iar azi suntem departe. Incruntare in sine, la el; - vrerea de a ma intrece pe mine, de a iesi din mine, de a sluji altceva, la mine. Gehlen arata aceasta opozitie vorbind de filosofia existentiala de o parte, de cea idealista, de alta, de Sf. Pavel si de Evanghelistul Ioan. Si imi arata drumul ajungerii la certitudinea si stiinta pozitiei mele".
Cuvinte cheie pentru lamurirea activismului socio-profesional al autorului. Placa turnanta ramane, cum altfel, etapa studiilor berlineze. "Nu ne trebuie noua mai mult? il intreaba el pe D.C. Amzar in vara lui 1935. "Cred ca da. Ne trebuie stiinta cu rost in viata romaneasca de azi. Ce importa toate peripetiile filosofiei germane sau franceze, bune de istorii? Fara un raspuns la chiar problemele faptei si ale cunoasterii, ramanem pe mai departe in toropeala de azi. Conservativul si academicul Maiorescu a fost un critic si atata tot; azi e nevoie de aducatorii unei noi ordini pozitive, ai unei randuieli care sa-si faca drum prin critica. Faceti obicei articolele cu statistici: economice, demografice" (v. amplul proiect bibliografic schitat la p. 19). Cu cateva luni inainte ii scria lui Petru Comarnescu: "Acum, cand tara poate fi mandra ca produce si eseistii renuntarii, e vremea sa se incheie scheletul cultural al tarii. Fara sa avem sprijin in romanitatea noastra, hoinarim sa imprumutam idei de pretutindeni, ne falim cu ele, apoi ne pomenim goi, scarbiti si inutili. Cred ca numai munca patimasa si modesta pentru ca sa devenim constienti de greutatea noastra e tinta pentru care e de dorit sinceritatea in viata pe care o ceri tu". Corespondenta cu Petru Comarnescu reprezinta, de altfel, centrul de greutate al cartii.
*) Anton Golopentia, Rapsodia epistolara, vol. I, editie de Sanda Golopentia si Ruxandra Gutu Pelazza, Editura Albatros, 2004, 493 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
