Printre numeroasele festivaluri de teatru din Romania (despre care, de-acum si pana la vara, vom tot vorbi, intrucat sirul lor abia a inceput) putine sunt acelea ce merita sa "faci totul" spre a le vedea. Dincolo de faptul ca, indeobste, un spectacol mai rasarit umbla de la unul la altul, asa incat daca nu l-ai "prins" la Targu-Mures (spre exemplu) atunci sigur il vei intalni la Resita (alt exemplu), structura lor ca "eveniment" nu este, de regula, suficient de atragatoare ca sa lasi totul si sa pornesti la drum. Regula are insa si exceptii.
O asemenea exceptie este Festivalul International Shakespeare de la Craiova. Directorul sau, Emil Boroghina, conducator al Nationalului craiovean pe vremea marilor spectacole ale lui Silviu Purcarete - si a marilor turnee aferente - a invatat mult (si bine) din festivalurile mondiale la care a participat; a invatat, de pilda, ca un prilej sarbatoresc de acest tip, chiar daca (sau tocmai pentru ca) are loc o data la trei ani, nu trebuie sa se rezume la o succesiune de reprezentatii si ca, in materie de parade... spectaculoase, unui obositor multe, dar asa si-asa oricine ii va prefera formula cateva, dar alese pe spranceana. Profitand, mai nou, si de "ochiul" regizorului Mircea Cornisteanu, succesorul lui Boroghina la directiunea teatrului-gazda si proaspat secretar al Conventiei Teatrale Europene (ETC), festivalul oltenesc a capatat o statura si o alura cu adevarat continentale - pana intr-atat incat, nemaiincapandu-si, parca, in piele, a nascut, la aceasta a cincea editie, si o "filiala" bucuresteana (28 aprilie-14 mai), organizata in colaborare cu Primaria damboviteana si ARCUB. Astfel, spectacolele cele mai importante din selectie au ajuns si pe scenele capitalei Romaniei, tot aici avand loc si unele lansari de carte, colocvii etc. - chiar daca nu de anvergura si calitatea celor din capitala Olteniei. Cronicarul nevoit sa stea acasa e adanc recunoscator initiativei de extindere; altminteri...
Altiminteri ar fi avut ce regreta. Ar fi regretat, de exemplu, pierderea unui spectacol precum A douasprezecea noapte (nu mai precizez cui apartine fiecare piesa, pentru ca, spre deosebire de Festivalul "Caragiale", Festivalul "Shakespeare" include numai montari Shakespeare), produs, in colaborare, de Festivalul "Cehov" (totusi...) de la Moscova si de trupa londoneza Cheek by Jowl, cu actori rusi si regizor (Declan Donnellan) si scenograf (Nick Ormerod) britanici, un spectacol exemplar mai ales prin simplitate si finete. Ca pe vremea autorului, regizorul a distribuit in toate rolurile, inclusiv cele feminine, doar barbati si, desi terenul pare ideal pentru poante scenice in doi peri, a evitat orice vulgaritate sau, macar, ambiguitate, iar jocul actoricesc, extrem de curat, trece pana si actualizarile si localizarile (pe care, personal, nu le-am agreat indeosebi) in zona inventivitatii masurate, a elegantei si hazului inteligent. Rau mi-ar fi parut, apoi, sa ratez Visul unei nopti de vara al regizorului lituanian Oskaras Korsunovas, (inca) tanara speranta a teatrului continental (laureat in martie, la Torino, cu Premiul Europa pentru Noi Realitati Teatrale), spectacol care, vechi de vreo sapte ani, are o vigoare si o energie neobisnuite. Actorii de la teatrul independent infiintat de Korsunovas la Vilnius (si care-i poarta numele) dovedesc un antrenament fizic perfect, inclusiv in manuirea planselor de lemn pe care le poarta aproape continuu, folosindu-le pentru a "desena", pe scena complet goala, locurile actiunii, arme, unelte, ba chiar costume. Nu e cel mai bun spectacol al regizorului (i-am mai vazut doua); pare ca "viziunea" padurii unde se desfasoara cea mai mare parte a actiunii i-a epuizat toata fantezia si sensibilitatea, astfel ca restul piesei e lasat, oarecum, la voia intamplarii, dar este, fara indoiala, un spectacol provocator si... care trebuia vazut. As spune acelasi lucru si despre Poveste de iarna al companiei japoneze Ryutopia Noh din Niigata, pe care regizorul Yoshihiro Kurita l-a orchestrat, cu discretie si gingasie, ca pe o stranie muzica de camera a carei lentoare (enervanta pentru - ah! - dinamismul nostru bizantin) devine, o data ce o accepti, cale de cunoastere a propriului eu, si as spune acelasi lucru si despre Hamlet al cunoscutului teatru Cameri din Tel Aviv, imaginat de regizorul Omri Nitzan ca o poveste contemporana strict politica, rece, seaca si foarte violenta pe alocuri, care se joaca avand publicul in centrul unui urias dreptunghi, pe laturile caruia sunt configurate sumar feluritele "decoruri", spectatorii rotindu-se (cu scaunele ergonomice, de birou) pentru a urmari deplasarea actorilor; acestia nu sunt, toti, fara repros, dar Itay Tiran (Hamlet), Gil Frank (Claudius), Neta Garti (Ofelia), Itzak Heskia (Polonius) si Amir Krief (Laertes) au o evolutie meritand, intr-adevar, sa fie urmarita...
Festivalul Shakespeare din Romania nu si-a facut de ras patronul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
