Inainte de '89, eram sincer fascinata de boema literara bucuresteana. Cand treceam pe langa sediul Uniunii Scriitorilor, ii adulmecam portile in incercarea de a pricepe ce se intampla dincolo de ele. Nu ma gandeam atunci ca vreau sa fiu si eu acolo - eram prea mica. Astazi insa, cand o aud pe Simona Cioculescu vorbind atat de pitoresc despre Muzeul Literaturii Romane in niste vremuri la care sub nici o forma nu m-as mai intoarce, dar in care tineretea si romantismul isi dadeau fericit mana fie si doar pentru cauza Editiei Eminescu, parca as vrea sa fi fost si eu in acel loc. (Marcela Gheorghiu)
Imi place foarte mult istoria literara si consider ca biografiile scriitorilor le fac vii operele, care mie mi se par moarte daca nu cunosti viata autorului, desi unii sunt de parere ca opera este o lucrare de sine statatoare, care de cele mai multe ori se distanteaza de autor.
Sunt foarte sensibila la biografii si, de altfel, am publicat in revistele Manuscriptum si Romania literara un volum intitulat Intre carti si manuscrise, o selectie de documente, majoritatea dintre ele inedite: fragmente de roman de Martha Bibescu; un autoportret in limba franceza "Luki Caragiale"; o serie de carti postale ale lui Ion Barbu - foarte nostime, trasnite, cum obisnuia el sa spuna -, trimise lui Alexandru Rosetti, in care vorbea despre obsesiile, femeile si iubirile lui; Testamentul lui Macedonski, in care, marginalizat fiind, acesta marturisea ca traverseaza perioada cea mai grea a vietii sale. Avea si copii, carora nu avea ce sa le dea sa manance. Macedonski a fost insa marginalizat si din cauza firii lui dificile; la randu-i, poetul ataca pe unul si pe altul, inclusiv monarhia din Romania, isi jignea colegii de generatie... Dar in momentul in care a scris acest Testament, Macedonski atinsese un punct tragic in propria viata, isi blestema tara, cerea sa fie ingropat in afara ei, blestema monarhia si cerea sa nu vina nici un coleg la inmormantarea lui. Ulterior, Macedonski s-a mai redresat. Dar ceea ce a spus si a scris despre nebunia lui Eminescu a atarnat asupra lui ca un blestem si mai atarna si astazi. Nu vedeti ca nu se face caz in jurul operei sale, desi este un poet foarte mare? Cu toate astea, cat se vorbeste de Eminescu si cat de el? Cartea a avut succes si s-a bucurat de multe cronici favorabile.
Editia Eminescu
In 1975 a venit acea restructurare de care am mai vorbit de altfel si care, pe diverse considerente, a eliminat cam o treime dintre membrii Institutului. In ce ma priveste, criteriul excluderii a fost faptul ca eram sot si sotie, eu si Barbu, si ca exista o lege nescrisa conform careia doi insi legati matrimonial nu puteau lucra in acelasi loc. Atunci, pe mine m-au dat afara; poate pentru ca eram mai tanara si insuficient afirmata. Sigur insa ca m-am simtit demolata, pentru ca ma obisnuisem mult acolo. Din fericire, Alexandru Oprea, directorul Muzeului Literaturii, dorea sa continue Editia Eminescu inceputa de Perpessicius, primul director al Muzeului Literaturii Romane, mai departe, de la volumul sase, mai precis Proza. Avea nevoie de un cercetator, la MLR existand numai muzeografi. Eu sunt cercetator, dar nu specialist in editii critice. Al. Oprea insa, fiind bine vazut si infipt si pe linie politica, a luat mai multe persoane din acel grup dat afara de la Institutul de Istorie si Teorie Literara. Asadar, am venit aici eu, Anca Costa Foru, Petru Cretia si Nicu Vatamaniuc. Eu nu am fost cooptata chiar de la inceput la Editia Eminescu, ci dupa cativa ani, deci nu am lucrat la volumul sapte, la care au muncit atunci numai Vatamaniuc, Cretia, Costa Foru, Mircea Oprescu si Eugenia Oprescu (astazi, muzeograf la Casa Martisor). Treptat, treptat, colectivul a trebuit sa fie marit si astfel am intrat, pe rand, mai multi colegi. Nu regret deloc, pentru ca pana atunci nu lucrasem la nici un fel de editie critica. M-am apucat deci sa studiez. Am citit editia Caragiale, am studiat primele volume din editia Perpessicius, dar si Mateiu Caragiale - editie intocmita de Perpessicius, ulterior preluata si adaugita de sotul meu, Barbu Cioculescu -, m-am consultat cu el si cu socrul meu Serban Cioculescu...
Cu alte cuvinte, am avut de unde invata si, treptat, incepand de la "munca de jos", transcrierea - pe atunci, nu erau mijloacele tehnice de astazi - si indicele de nume (la care iarasi trebuia sa fii foarte atent, pentru ca, fiind o editie academica, trebuia sa lucram cu multa acribie), am reusit sa invat sa intocmesc o editie critica. Mi-a placut si m-a interesat foarte mult, in special volumul de corespondenta, apoi Anexele - volumul 16 si ultimul. In 1989 a aparut ultimul volum. In 1993, a vazut insa lumina tiparului volumul 10, peste care se sarise, fiindca era volumul in care Eminescu dezbatea in articolele sale probleme politice grave, grave din punctul de vedere al comunistilor: Basarabia, Bucovina, chestiunea evreiasca.
Dupa ce ne-am eliberat cu succes de sarcina ducerii la bun-sfarsit a Editiei Eminescu, au inceput sa curga cronicile - cele mai multe bune, e drept, dar si multe continand obiectii formulate mai ales de catre specialisti, cu predilectie in domeniul scrierilor politice ale lui Eminescu: in principal, ca sunt prea multe dintre ele nesemnate, mai ales editoriale, considerandu-se deci ca nu erau scrise de Eminescu.
Ce-i drept, Vatamaniuc a mers la risc, cum se spune, el fiind cel care a decis toate aceste lucruri, in calitate de sef al colectivului ce se ocupa cu partea de istorie literara (celalalt grup avea in grija partea filologica si era condus de Petru Cretia). Vatamaniuc a considerat ca, decat sa scape articole de Eminescu, e mai bine sa riste si publicarea unor materiale care nu fusesera scrise de poet, pentru ca, ulterior, acestea se puteau tria mai usor, macar cat va mai fi el in Institut. Avea dreptate. Numarul cercetatorilor este din ce in ce mai mic, tineretul se orienteaza astazi inspre castigul rapid de bani. E greu de crezut ca azi ar mai sta cineva cum am stat noi, pe o leafa mica si numai din pasiunea pentru munca pe care o faceam.
Romantism la zero grade
Era romantic, dar, in acelasi timp, era un frig cumplit aici, la Muzeul Literaturii Romane; evident, vorbim de anii in care se inchidea termoficarea pe timpul iernii. Macar, in Sala 1 si la Manuscrise, unde totul era sticla si metal, era un frig de ingheta cafeaua in cesti. Vatamaniuc s-a imbolnavit acolo. Pe de alta parte, eram tineri si asta facea ca totul sa treaca mai usor si uneori sa fie chiar placut. Aici veneam doar cand erau probleme grave de natura politica, de care trebuie sa se stie ca ne-a salvat si Editia Eminescu. Fiind vorba despre o editie de importanta nationala, eram menajati, in sensul ca de multe ori nu veneam nici la invatamantul politic, intarziam la sedinte, nu treceam pe aici chiar cand se astepta vreun control sau atunci cand cine stie ce facuse vreun coleg. E drept ca mai fortam nota...
Mare merit a avut si Petru Cretia, care, la randul lui, isi asuma toate hotararile pe care le lua. Din colectivul de lucru mai faceau parte Aurelia Dumitrascu, fosta Cretia, Oxana Busuioceanu, Claudia Dimiu, Victor Ernest Masek, care a si murit intre timp, Alexandru Surdu... Dar micul nostru grup, alcatuit din Petru Cretia, Oxana Busuioceanu, Costa Foru si cu mine, era foarte unit, eram prieteni. In pauza de pranz, mergeam impreuna la restaurantul Uniunii Scriitorilor, unde aveam masa noastra. A lui Eugen Jebeleanu era la stalp - la masa asta venea destul de des si Ileana Malancioiu -, iar a noastra se afla in dreptul usii prin care se intra acum (pe atunci se intra prin laterala). Acolo stateam cate o ora aproape zilnic. Am cunoscut atunci o multime de scriitori. Veneau Tudor Topa, Alexandru George, care se aseza la masa noastra, sotul meu Barbu Cioculescu, Mircea Horia Simionescu, Gheorghe Pitut, grupul de la Viata Romaneasca; acestia apareau constant si molipseau cu veselia lor. Unii erau insa exagerat de excentrici.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
