Mai 1968
- In mai 1968, v-ati simtit "mobilizata"?
- In mai 1968, nu eram la Paris. Eram la Saint-Paul. Eram la Paris cand Mai 1968 a inceput cu afacerea Langlois, si eram in fata la Chaillot, cu cativa profesionisti din cinema, cand Godard si-a pierdut ochelarii, in prima incaierare din ceea ce avea sa devina Mai '68. Cred ca eram inca in aprilie. In mai, eram la Cannes, in sala Festivalului, in dimineata in care vantul revolutiei a suflat peste Palat si, in aceeasi seara, de la Saint-Paul, unde ma dusesem, am avut confirmarea celor incepute dimineata: Festivalul s-a intrerupt. Dimineata, Truffaut, Malle, Godard si Polanski se urcasera pe rand pe podium, pentru a explica de ce era indecent sa continuam sa sarbatorim cinema-ul, dat fiind cele ce se petreceau la Paris. A doua zi, pensiunea Colombe s-a golit de clientela. Eram in iunie '40...
Eu nu venisem pentru festival. Venisem la Saint-Paul. Am ramas la Saint-Paul. Neintorcandu-ma, am pierdut poate niste evenimente, este sigur: niste stari emotionale. Se pare ca oamenii au inceput "sa comunice". Cum eu "am comunicat" intotdeauna, as fi fost probabil multumita sa vad cum aceasta veche deprindere insusita de multa vreme, din timpul in care se numea a vorbi impreuna, cobarase dintr-odata pe strada. Daca am pierdut niste evenimente, cred ca am si evitat multe prostii, pe care cu siguranta le-as fi facut. Atunci, mi-am scris mie o scrisoare pe care am pastrat-o. Ea explica mult mai bine, decat as putea eu sa o fac astazi, ceea ce am simtit in Mai 1968:
Saint-Paul, 2 iunie 1968
Nu m-am intors acasa. Am trait totul aici. Pentru ca am nevoie sa-mi raspund mie insami, si sa pregatesc raspunsul pentru altii, fac tema in aceasta dupa-amiaza de duminica. Nu m-am intors. Toate scuzele pot fi invocate. Doar eu stiu ca m-as fi putut intoarce, poti totdeauna sa te intorci, cand nu te poti opri sa o faci. In momente de mare iubire, si le cunosc, nu exista greva in transporturi care sa te oblige sa stai in loc. Ajutata insa de imprejurari, m-am fortat sa raman pe loc, si as vrea mult sa stiu de ce. Este ceea ce ma framanta cel mai mult.
Dorinta de a ma intoarce
M-a cuprins si s-a stins intr-un ritm foarte accelerat. Spasme. Bufeuri. Vechea dorinta de a participa, de a fi acolo, de a privi, precum si panica de a fi acuzata de indiferenta, cand am strigat atata ca nu ai dreptul sa ramai indiferent. Spaima de acel "unde erati?", aruncat de viitorii semi-voluntari ai acestui mai 1968, care vor avea aceeasi mina pe care o am eu cand ii intreb pe oameni unde erau intre 1940 si 1944. Rusinea ca ma dau cu crema pentru bronz pe piele, pentru ca este soare la piscina, inainte de a incepe un "scrabble" cu Francois, in timp ce la Paris sunt baricade, la Paris sunt desigur atatea de facut...
Dorinta de a nu ma intoarce
Atatea de facut. Unde si cu cine? La Sorbona, n-am pus poate decat o data piciorul. Repede confundata, spre bucuria tuturor, cu batranele care vor sa tina pasul cu tinerii, cu mondenele de stanga, cu anumite doamne actrite care vor sa fie fotografiate, cu incendiatoarele de serviciu; impinsa de niste pusti, poate chiar scarbita de unele cuvinte ale lor si incercand sa le justific. La Sorbona, dupa tot ce am citit si vazut, n-as fi pus decat o data piciorul si m-as fi intors acasa.
Sa ma alatur alor mei, adica actorilor? Pentru ce? Prin ce neasteptat simt al responsabilitatii acest grup social ar trebui sa-si spuna cuvantul in aceasta revolutie, cand, de fiecare data, atunci cand i s-a oferit ocazia sa-si spuna parerea in legatura cu lucruri clare si simple, cum ar fi micile crime sau razboaiele de colonizare, cu rare exceptii, s-au ascuns mereu dupa "eu, eu sunt actor, nu fac politica"? Am citit cu atentie toate ziarele, exista nume surprinzatoare in rolurile lui Saint-Just si Robespierre. Dar n-am citit numele lui Paul Craucher sau Jacques Rispal. Ei, evident, au facut politica, au facut chiar inchisoare pentru ca au facut politica.
Daca m-as intoarce, ar da negresit cu bata-n in vreo balta. In inflacararea din minutul ce urmeaza dupa vreo stire. Din cauza indignarii de nestapanit la auzul unui cuvant.
Asa ca, ajutata de climat, greva, scuzele reale sau invocate, nu m-am intors. In adancul meu, pentru a ma afunda, singura, fara vorbe multe, fara sa cer voie, fara presiuni, intr-o revizuire, de profunzime. Sa fac inventarul lucrurilor care, intr-un proces in care noi, generatia mea, am fi acuzati in fata tineretului-judecator, ar pleda pentru noi. Si apoi, am depasit acest stadiu. Ii inteleg asa de bine, pe acesti pusti. Toate dovezile de bunavointa, de onestitate sau de curaj sunt legate de un trecut cu care ei nu au nimic de-a face, si sa le enumeri s-ar asemana cu o defilare a mutilatilor de razboi. Au motive serioase sa ne puna pe toti in aceeasi oala, chiar daca mai sunt si oameni cumsecade in oala aceea. Si apoi, mi-am dat seama ca, fara sa vreau, spuneam acelasi lucru ca si ei. De exemplu, cand ma plang de faptul ca, din cauza autostrazii care leaga acum Parisul de Autheuil, nu mai spunem niciodata: "Uite, Rosny, aici Marie lua bacul cand era mica, si Jose adauga intotdeauna: este singurul bac pe care Marie l-a luat". Sau: "Ia te uita, Bonnieres, Catherine, ce se fabrica la Bonniere, la Singer?... - Pai, niste maimute, ce altceva...". Nu se mai sta de vorba intr-o masina care goneste pe autostrada, pentru ca nici un reper din memorie nu mai este solicitat. Trebuie sa fii teribil de proustian ca sa inventezi un roman la ghiseul de plata al trecerii.
De Gaulle
Am terminat cu sentimentalismul care, in secret, nu ma mai parasise din 1940. De Gaulle a devenit ceea ce se spunea ca este, sau poate ca el fusese intotdeauna ceea ce dusmanii lui spuneau ca este. Este de neconceput ca, in nici un moment, nu a avut un cuvant de mandrie hugoliana si foarte franceza, pentru un tineret in care el nu putea sa nu recunoasca Geniul National. Pun inadins majuscule.
Ceilalti
Vechii sindicalisti, comunisti, socialisti, sunt si ei imagini ale portretelor pe care dusmanii lor li le-au facut. Este naucitor. Vechii reactionari seamana cu ei insisi si, in consecinta, sunt consecventi.
Este trist sa fii exclus din ceea ce, in mod cert, ai fi, daca ai avea douazeci de ani, si este frustrant sa nu le-o poti spune. Dar este extraordinar si sfasietor sa vezi de aici, de la distanta si-n arsita, cum au fost pacaliti, in cateva zile. Sa descoperi de aici ca n-ai vazut urma de CRS si mai putin inca un cordon de CRS, in tinuta de lupta, si ca ei nu cunosc cuvintele cheie ale geografiei Parisului, si in consecinta, semnificatia profunda a cartierelor in care aleg sa manifesteze. Sa recunosti, ascultand la radio, toate sloganurile de dinainte de razboi. Sa auzi din nou "Franta a francezilor", sa versi o lacrima pentru sarmanul Malraux care, printr-un concurs de imprejurari, conduce coloana...
Sa gasesti ca este teribil de important ca fiii burgheziei strabat bulevardul Saint-Germain strigand "Suntem toti evrei nemti", dar sa constati ca asta ii socheaza pe unii care o judeca la prima vedere, ca antisemitism... Sa-l auzi pe Pierrot anuntand, de dupa tejgheaua fara clienti, ca Mitterand este numit ministru al sanatatii, pentru ca la tranzistor a auzit "MIT-TER-RAND-A-LA-SANTE!", si apoi sa-i vezi intrand pe doi turisti italieni care spun ca steagurile rosii si steagurile negre alaturi sunt comunistii si fascistii impreuna.
Si apoi, sa-l privesti pe Hans Hartung. Neamt, nu evreu neamt, dus intr-un lagar in Franta, angajat, din 1939, in Legiunea straina ca sa lupte impotriva lui Hitler, Hartung, tanar de tot la saizeci de ani. Ma uit la el pe fereastra. Sprijinit in carja care-i inlocuieste piciorul lasat in 1945 in Alsacia, incearca sa salveze o buburuza cat pe ce sa se inece in piscina - sotia lui a vazut-o, buburuza. Erau bucurosi, cu ceva timp in urma. Sunt mai putin acum, toate tablourile expozitiei pe care Malraux urma sa o inaugureze sunt blocate undeva intre Tokio si Paris. Si apoi, din 1933... incep sa se simta obositi de toate astea.
Acesta-i Saint-Paul la inceputul lunii iunie 1968.
- In cursul acestei luni si inainte de a va scrie d-voastra insiva, ati fost contactata de persoane sa va intrebe de ce nu va intoarceti?
- Bineinteles, dar erau exact acei oameni care niciodata, dar niciodata nu luasera vreo pozitie, si eu cadeam de pe casa cand descopeream ca ei devenisera dintr-odata revolutionari. Montand era la Paris, imi telefona atat cat telefonul a functionat. In fond, era singurul lucru care ma necajea, ca nu impart cu el emotiile strazii. El le traia, traia toate aceste imagini de poveste. Eu nu. Dar la Sorbona la Odeon si la Assises du Cinema, el nu a devenit Fouquier-Tinville. A privit, a ascultat. Mi-a telefonat in seara Charlety si mi-a citit textul lui Mendes-France. Mi-a povestit discutiile pe care le avea pe Pont-Neuf cu pustii. Cand inchideam telefonul, eram practic gata sa plec pe jos din Saint-Paul. In fond, asta m-a tracasat cel mai mult in perioada de imobilizare. Ca nu impartasesc cu el aceste momente. Este singurul lucru care mi-a lipsit. Nu am avut deloc impresia, ce mi-a fost sugerata, ca dezertam. Asta-i despre non-mobilizarea mea din 1968...
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la editura Curtea veche. Traducere de Elena Bulai
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
