M-am casatorit cu actuala doamna Doina Radof in 1962. A fost profesoara de fizico-matematici, iar actualmente este pensionara. De peste 40 de ani, ma invaluie cu dragostea si devotamentul sau. Cu o temperata lipsa de modestie, consider ca, dupa o cariera de tot atatia ani, am reusit sa nu insel asteptarile marilor mei maestri si binefacatori, de care sunt mandru, pentru ca, datorita lor si tuturor celor care au avut incredere in mine, am reusit sa devin unul dintre actorii importanti ai acestei tari.
Din 1944 si inca la vremea cand eram eu elev, trupa Teatrului National din Bucuresti, al carui sediu fusese distrus, si-a tinut o parte dintre spectacole in sala de festivitati a Colegiului Sf. Sava, restul jucandu-se in sala din Piata Amzei.
Elev fiind, am avut sansa sa vad mai multe spectacole, pe gratis: Insir-te margarite, in care jucau Lili Carandino - Ileana Cosanzeana (data afara din teatru in '48 ca dusman al poporului, pentru ca era sotia marelui critic si ziarist N. Carandino, din lotul fugarilor de la Tamadau, ca si Mircea Septilici, de altfel); Mircea Angelescu - Fat Frumos; Agepsina Macri Eftimiu (sotia lui Victor Eftimiu) - Muma padurii; N. Brancomir - Zmeul zmeilor etc.
Atunci a debutat marea actrita Eugenia Popovici, intr-un rol de travesti, un copil nebun, in piesa sau scenariul dupa Arleziana de Prosper Merimee... Oricum, mai fusesem la teatru cu parintii - tatalui meu si mai ales mamei le placea sa mearga la teatru si chiar la teatrul pentru copii. Numai ca, de data asta, era mai misterios, eram complici: ei se faceau ca nu ma vad, stiau ca fug de la ore si ma lasau sa ma strecor pe furis pana in preajma culiselor. Dupa ce ii vedeam pe actori cum se schimba si se machiaza, fugeam repede in sala, sa-i vad jucand. Ei bine, tocmai asta mi se parea uluitor, simteam ca aici e secretul, transformarea asta uluitoare ma fascina, plonjam in aceeasi lume secreta in care ma initiase candva bunica mea, Zmeoaica. Asa a inceput sa-si faca loc in sangele meu microbul teatrului. Colegul meu de banca, Nicu Dobritoiu, care va deveni si unul dintre cei mai buni si devotati prieteni, era baiatul administratorului Casei Artistilor din strada General Berthelot, unde unii dintre idolii mei chiar locuiau. Eu inca nu eram sigur ca vreau sa urmez aceasta cariera, mi se parea un ideal prea inalt pentru mine... Pe de alta parte, cand i-am pomenit tatei, in treacat, de actori, mi-a dat o replica de neuitat: "Actorii? Teatru? Ehei, baiete... cand eram picolo la Caf? de la Paix, aveam cu totii o vorba: 'Fereste mustarul, ca vin actorii!...'. Putini dintre ei erau cu adevarat mari, restul erau de umplutura, niste ratati".
Nicu Dobritoiu si cu mine ne-am inscris, asadar: el la Scoala Medie Tehnica de Comert, eu la o scoala profesionala de comert. Amandoua functionau in cladirea fostului Liceu Evanghelic Sf. Gheorghe, pe Calea Victoriei. Am terminat-o in doi ani; scoala era de trei si toti cei care veniseram din licee intraseram direct in anul doi. Am fost repartizat ca vanzator la Ferometal - in comertul socialist -, in unitatile caruia facusem si practica. Idealist cum era, tata mi-a zis: "Lasa, nu-i nimic mai baiatule, comunistii astia n-or sta cat lumea. Du-te si continua sa faci scoala asta de comert si daca poti si facultatea. Invata economie, ca asta-i viitorul".
Apropo, in urma cu doi ani am aflat de cand am eu dosar la Securitate: de la varsta de 16 ani, din 1950, cand lucram la Ferometal...
"Ne-asteapta vremuri grele"
Am dat diferentele necesare si am mers mai departe, mai intai la Scoala Medie de Comert serala si apoi la zi, la Scoala Medie de Comert Exterior nr. 2, devenind astfel din nou coleg cu Nicu Dobritoiu. Mi-am julit coatele incercand sa imit scena caderii lui Emil Botta cand lesina in Othello. De cum vedeam un spectacol, dam fuga la Biblioteca Universitara, fosta Biblioteca a Fundatiilor Regale, unde ascultam si muzica, la casti... Pana la arestare si dupa, acolo ne faceam veacul.
Viata in cartier incepea sa se degradeze: in toamna lui '47 - anul foametei -, ne-am trezit intr-o noapte ca cineva ne sparge vitrina cu un pietroi; pana sa ajunga tata, infractorul fugise; dimineata, am gasit scris pe unul dintre peretii de la intrare: "La Jean Speculantul". Tata a spus doar atat: "Baiete, asta e, se simte c-au venit bolsevicii in tara, ne-asteapta vremuri grele. A inceput lupta de clasa, cum zic ei". Si oftand a adaugat: "Biata Gerda, ce-o fi facand? Si fratii ei la fel?!...".
Gerda avea vreo douazeci de ani cand mama o adusese la noi, prin toamna lui '44, ca sa-mi fie Fraulein, de fapt sa ma invete mai departe germana. Era svaboaica de pe langa Sibiu. In toamna lui '45, a aflat ca parintii si fratii ei fusesera luati de rusi si deportati in Siberia. Mi-aduc aminte ca, dupa plecarea ei, tata m-a avertizat: "Daca mai spui un cuvant in germana, te mananc...", la care l-am intrebat: "Nici in gand?...". "Ma, nu face pe prostu' cu mine daca nu esti!". Tot atunci i-a dat drumul si baiatului de pravalie: "Gavrila, du-te si te da cu astia, inscrie-te in brigazile de munca, fa-te brigadier, la Viseu sau la Agnita Botorca, unde-o fi, dar nu uita niciodata ce te-am invatat, asa cum si pe mine m-au invatat altii!".
Imediat dupa razboi, incepuse o vizibila descatusare a tineretului, aparusera chiar unele manifestari nonconformiste, prin saloanele de dans se canta jazz, se nascuse o moda si in vestimentatie, "Malagamba", lansata de celebrul baterist cu acelasi nume de la Savoy: pantalonii stramti, pana la manseta lata de doua degete; sacoul colorat, cu umerii lasati; palaria cu borurile late si calota turtita; cravata lunga, gen fitil si pantofii cu talpa groasa de crep sau de anvelopa de automobil; la misto, li se mai ziceau si "pantofi cu etaj, fara lift". Mergeam si noi, "gasca", la saloane: la Locomotiva, langa Podul Basarab, la Grivita, ba cateodata ajungeam si-n centru, la Zissu, pe Batistei....
La rascruce de vanturi
Ma departam din ce in ce de "gasca", de altfel nici unul dintre noi nu mai avea chef, eram derutati, speriati, nu stiam incotro s-o luam. Horatiu si Victor, copiii domnului Lungu,
s-au mutat la Deva; Paul Florea, cu care m-a prins tata fumand si band secarica, a disparut si el; tarziu, cand eram deja actor, ne-am intalnit: ajunsese judecator. In rest, doar salcia de la coltul strazilor Caraiman si Mihai Viteazul, unde ne faceam veacul seara, a mai ramas o vreme sa ne planga...
Tara era jefuita de Sovromuri: Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrom peste tot. Marea Prietena isi pusese consilieri in toate domeniile, pana si in teatre.
Am urmat o scoala infecta, de neimaginat, in care se preda: Economie politica si marxism-leninism; Istoria PCUS; Istoria PCR; Contabilitatea in partida simpla (cea fireasca, in partida dubla, fiind socotita capitalista); limba rusa; celebra Istorie a Romaniei a lui Roller; pana si Matematica era cenzurata, se preda pana la logaritmi, restul fiind considerat matematica idealista... Tata si-a aruncat odata ochii prin ce citeam si, dupa un timp, m-a intrebat: "Mai, Stefane! Dupa ce se elibereaza proletariatul asta, al vostru, din lanturi, cu ce se ocupa?". Eu am ramas paf si m-a umflat rasul, dar el a continuat: "Sa-ti spun eu, ca-l cunosc mai bine: sta cu mainile in buzunar si se uita la tine, care muncesti, si rade; sau si le vara in buzunarele tale ori ale altora, ca n-are; si de unde sa aiba daca e hot si puturos?".
La sfarsitul lui '52, am terminat scoala si am fost repartizat la Banca Nationala a Romaniei. La scurt timp, pe 3 martie 1953, chiar in ajunul inmormantarii lui Stalin, am fost arestat. Am fost condamnat la 5 ani de temnita grea, din care nu am facut decat un an si jumatate, deoarece a intervenit amnistia datorata Conventiei de la Geneva. Pe tata il ridicasera in '51, pe mine in '53. Dupa doi ani, tata a iesit si astfel s-a putut lupta sa ma elibereze si pe mine. Norocul meu a fost ca s-a desfiintat vestita inchisoare de reeducare pentru tineri si minori de la Targsor, langa Pitesti...
Cu toata amnistia, interdictiile condamnarii functionau. Asa de pilda am facut armata la detasamentele de munca ale DGSM (un fel de lagare de munca), iar dupa liberare, in 1958, am avut prima tentativa de a intra la Institutul de Teatru, unde dupa trei saptamani am fost descoperit si exmatriculat. M-am angajat ca hamal la OCL Alimentara 23 August in halele Obor, apoi functionar comercial, unde am stat pana in toamna anului 1960 cand, in sfarsit, am fost admis la Institutul de Teatru, prin garantia politica a maestrului Radu Beligan, care fusese profesorul meu in prima tentativa, si a rectorului, maestrul Costache Antoniu, la clasa caruia am si absolvit in 1964.
Mi-am inceput cariera la Teatrul din Piatra Neamt de unde in toamna anului 1965, la indemnul eminentului om de teatru si regizor Cornel Todea, m-am prezentat la concursul organizat de Teatrul Nottara - condus la acea vreme de marele Horia Lovinescu, dramaturg de-o originalitate aparte, cu o vasta cultura si o aleasa boierie in spirit si-n gesturi -, concurs pe care l-am castigat. Venirea mea la Nottara a coincis si cu inceputurile unei perioade mai transparente si reformatoare in teatru, iar personalitatea fascinanta a lui Lovinescu a reusit sa atraga de partea lui un numar impresionant de tinere talente cu care, alaturi de cei mai varstnici, carora le purta un respect seniorial, a creat un suflu nou si destul de liberal pentru acele vremuri. In acest climat m-am format si dezvoltat eu ca artist.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
