Gradina cu amintiri a Stelei Covaci isi mai dezvaluie azi cateva dintre reperele cardinale. Personaje de rasa, ca si oamenii de nobila plamada care se perindau pe langa ei, liliacul, roscovul, ciresul sau vita de vie ale Covacilor au fost cele dintai victime ale demolarilor aberante prin care edilii incercau sa opereze "liftinguri" pe fata unei strazi care, de fapt, avea vocatia tineretii vesnice. Schimbarea la fata s-a dovedit o desfigurare. I-au cazut prada, pe rand, hatisurile vegetale, peretii, stucaturile, ferestrele indaratul carora era mereu lumina si sunetele serbarilor continue. Incet-incet, au prins sa se naruie apoi sufletele celor pentru care locurile acestea insemnau mai mult decat un simplu acoperis. Covacii au fost exilati intr-un alt colt al Bucurestilor, poate la fel de frumos, dar, cu siguranta, lipsit de duhul celui dintai. O data cu locurile, au inceput sa dispara si oamenii. La scurta vreme dupa mutarea in Strada Th. Aman, Aurel s-a prapadit de inima rea, iar din coltul de rai de pe Grigore Alexandrescu au ramas doar legendele. (Daniel Nicolescu)
Alcatuiri vegetale
Mai departe, dupa liliac, protejat de o bordura de ciment, stratul de pamant de sub vita, acoperit cu crini de august si zambile, era o oaza in care l-am gasit adormit de mirosuri suave, dar si de deznadejde, pe bunul si inimosul prieten, graficianul "Xi" (Nicolae Alexe). Implinise, in ziua aceea, 35 de ani si se considera batran.
(Pe bordura, in doua randuri, cand ne-ntorceam spre miezul noptii, l-am aflat pe Nichita singur, dupa ce Gabriela plecase de mult din tara, privind "la fereastra patrata de sus" si soptindu-ne: "Numai pe ea am iubit-o cel mai mult...".)
Urma de roscov imens, pe care se catarase din vremi caprifoiul salbatic. Sub el, o banca verde de parc, recuperata de Aurel. Pe ea, in toamna anului 1983, s-a asezat Nichita singur. Era pentru prima oara (si ultima) cand l-am simtit cufundat intr-o deznadejde profunda si grea. Noi, ceilalti, asezati in fata lui in jurul unei mese, ascultam impresionati melodii acompaniate la chitara atat de maiastru pe versurile poetului de catre prietenul lui, pictorul Sorin Dumitrescu. Nichita le asculta absent. Pe fata lui, usor tumefiata, incepeau sa treaca umbre de pe taramuri nedorite.
M-am asezat langa el si l-am intrebat:
" - Ce-i cu tine, Nichita?"
" - Sunt putred tot, numai mintea mi-e vie...", mi-a soptit uitandu-se in gol.
M-am retras sfioasa la locul meu. Se lasa o liniste desavarsita, de parca trecuse ingerul. In acel moment, fara nici cea mai mica adiere de vant, roscovul slobozi, infiorandu-se, ploaia de aur a frunzelor sale marunte, un suvoi ca un giulgiu mangaietor, ocrotind revelatia poetului.
Tot pe stanga, mai spre fundul curtii, unde in locul unui cires batran si uscat din care bunul nostru vecin, sculptorul Mircea Stefanescu, a cioplit zeci de linguri vandute prin Fondul Plastic in numele supravietuirii artei, noi am sadit o mlada de cires, ce a crescut vazand cu ochii. Cand inca nu apucase sa dea rod, Laura, fiica noastra strengara, lega primavara cu ate invizibile manunchiuri de cirese din piata, amuzandu-se copios de bietii studenti de la Arte (ocupantii permanenti ai podului doamnei U. unde a trait Nichita), cand acestia, pofticiosi si flamanzi, se saltau pe furis sa le culeaga.
Ciresul a inceput sa dea rod cu prisosinta. Atunci s-a mai instalat o serbare: culesul cireselor (de unde poezia lui Nichita In vizita la cires...). Mai era un spatiu, al trandafirilor de dulceata, adunati pana nu dadea soarele fierbinte. Alese, petalele erau frecate cu saricica, fierte in cazanel de arama, si strecurate in borcane: dulceata rubinie, deliciul zeilor casnici.
Gutuiul de pe hotarul conventional al curtii imbogatea toamna rafturile lungului coridor din spate, pe care se aliniau respectuoase borcane mari cu celebrele muraturi ale casei Covaci si nesfarsitele "zacusti", toate facute pentru bucuria prietenilor si a noastra impreuna cu ei.
Poate sa para neverosimil ceea ce povestesc, dar toate rodeau din plin. Vegetatia capata, la momente potrivite, la radacina, portii consistente de "supa de gaina", adica ingrasamant obtinut prin macerarea subprodusului de la gainile si iepurii de casa pe care, uneori, ii si sacrificam pentru prieteni.
Practica fericirii
Acesta era cadrul serbarilor de vara, incheiate de obicei cu foc de tabara, la care frigeam slanina ardeleneasca cu cepe mari in varful tepusei, asezati roata.
Acum, era randul cantaretilor. Sculptorul Vlad Ciobanu, pe atunci inca student, locuitor tot al celebrei mansarde, umplea cu vocea-i puternica mahalaua. Doine de haiducie, de catanie, cantece de dincolo de Prut o determinau pana si pe Ileana Malancioiu sa ne cante cu voce adanca doina preferata: "Doamne, ce negri sunt muntii,/Toamna cand pleaca recrutii...". Intra in armonii si Augustin Fratila, alt boem din podul lui "madam U.". La chitara lui, compunea melodii devenite celebre pe discul unicat cu recitalul lui Nichita. Placea, in special, unul care marturisea suferinte ascunse:
"... Car un drapel, mai, tata Hristos,
Toate-s la fel numai cutitul pe dos
Si ma preling de azi pana ieri -
Moarte de las de aia fara dureri..."
Momentul Sorin Dumitrescu. El era cel care ne creea transa si revelatia poeziei si muzicii. Marele artist a propus ca poezia lui Nichita Marilena lui Marin, cantata in cor si solo, sa fie consacrata drept Imn al casei:
"Se duc soldati intr-un razboi pierdut,
Razboi care inca nu a inceput..."
Iernile se imbogateau si cu alte ritualuri. Sarbatorile veneau in cete. Dupa Craciun si Anul Nou, incepeau aniversarile. Toti eram nascuti iarna. In februarie: Laura, Aurel si Andrei, fiul nostru; in martie: eu, Dora si Nichita. Se umplea casa cu musafiri. Cu bani destul de putini asezam pe masa minimum 13 feluri. La miezul noptii, in timp ce dopurile de la sampanie zburau in tavan, se asculta o singura melodie: "Vitea, Vitea...", cantecul preferat al contelui Lev Tolstoi, interpretat de un celebru cor de tigani. Noi injghebam o ciudata coregrafie, careia ii spuneam "dansul palariilor"...
Si, printre toate acestea, multa, multa poezie recitata sau nascandu-se spontan, caci aveam mereu in preajma vrajitori destoinici, ale caror izvoare de har ne adapau pe-ndelete, facandu-ne sa fim mai aproape, pentru cateva clipe, de Cel de Sus.
Acestea au fost "tanjirile catre firesc". Aceasta impartasire parea sa nu lezeze pe nimeni. "Dar n-a fost, n-a fost asa". Demolatorii si-au facut datoria. Nepasandu-le ca acel spatiu, pe langa boema, era locul in care au fost create, prin ravna si seriozitate, capodopere ale culturii romane. Ei l-au distrus cu buldozerele, producand rani adanci si mortale pentru cei ce l-au inaltat.
Se pare ca nimic nu e cu adevarat valoros, daca nu este insotit de jertfa si umilinta. Se pare ca si acum mai arunca cu pietre si otrava intr-acolo. Sa-i iertam, caci nu stiu ce fac.
Gradina din vis ma asteapta cu paradisul ei, in dimensiunea celesta esentiala, unde tot ce a fost spirit nu va pieri niciodata.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
