Lui Andre Malraux i se atribuie afirmatia ca "Secolul 21 va fi al religiei sau nu va fi deloc"; desi el a negat ca ar fi formulat-o chiar in acesti termeni, esenta ei - anume, prezicerea unei resuscitari a religiozitatii - pare sa fie confirmata de evolutiile inceputului de mileniu.
Ofensiva curentelor evanghelicale cu baza in Statele Unite, reinvierea ortodoxiei crestine est-europene si a mahomedanismului central-asiatic pe ruinele imperiului sovietic comunist si ateu, conflictele sangeroase dintre sunniti si siiti, radicalizarea miscarilor fundamentaliste (nu numai a celor islamiste), terorismul de diverse nuante motivat religios, toate acestea ilustreaza valabilitatea tezei, indiferent cine va fi fost autorul ei. Situatie paradoxala, totusi, la mai bine de doua veacuri dupa Rousseau si Voltaire si in conditiile explicarii pe baze rationale a tot mai multora dintre enigmaticele fenomene ale naturii.
Raportul dintre cele doua instrumente ale cunoasterii, ratiunea si revelatia, a imbracat de-a lungul timpului forme diferite, de la stransa impletire sau chiar contopirea sincretica, pana la opozitia ireconciliabila. Intru totul asemanator au evoluat si relatiile dintre stiinta si religie, o istorie al carei ultim capitol este inca departe de a fi fost scris - mai ales ca, in vreme ce cunoasterea stiintifica, insumare dinamica a unor adevaruri partiale si mereu perfectibile, se constituie intr-un corpus unic si consistent, in ciuda controverselor care-i garanteaza totodata propasirea, religiile (si, in sanul fiecareia, diversele culte, curente, secte) nu numai ca se declara a fi in posesia adevarului ultim si imuabil, ci, prin multitudinea si prin invrajbirea lor ireductibila, fac astazi cu neputinta o confruntare edificatoare si uneori chiar infiriparea dialogului elementar cu stiinta.
In timpuri stravechi, cunostintele practice, dobandite pe cale intuitiva, prin experienta nemijlocita, intretesute cu credinte naive, rod al imaginatiei si al spiritului speculativ, se aflau in pastrarea, nu o data pecetluita cu mistere si tabuuri, a vracilor si samanilor. Primele rudimente de stiinta au aparut, cum se stie, in Mesopotamia si in Egiptul Antic, unde, sub paza geloasa a castei preotesti, au luat nastere aritmetica si geometria, astronomia si medicina. Dupa o prima emancipare de sub tutela mai tolerantului politeism al polisurilor grecesti, cu o intreaga pleiada de minti geniale, si dupa apogeul maiestriei ingineresti in vremea imperiului roman, cele doua religii monoteiste dominante ale evului de mijloc, crestinismul si islamul, si-au reincorporat cugetele iscoditoare, ceea ce a mijlocit mai intai in lumea araba o inflorire cvasi-miraculoasa a stiintelor. Dar pe cand rigorismul Coranului, cu pretentia de a fi fost dictat cuvant cu cuvant de Allah insusi, asadar de neclintit pana la ultima virgula, trasase de la bun inceput limitele de netrecut ale aventurii cognitive, crestinismul, cu spiritul lui oricum mai ingaduitor, a descatusat duhul nelinistit al cautarii adevarului, caruia nici reclamarea pentru sine a rolului de arbitru infailibil al ipotezelor stiintifice, nici amenintarea cu excomunicarea, si nici rugurile Inchizitiei nu i-au mai putut pune stavila.
In Europa au urmat Renasterea, Reforma, Umanismul, Iluminismul si, o data cu laicizarea vietii publice, emanciparea definitiva a stiintei si a filosofiei. Sub presiunea noilor descoperiri, a unor discipline si teorii bazate pe argumente greu de combatut - cosmologia, paleontologia, evolutionismul, antropologia, genetica - vechile dogme cadeau una dupa alta in desuetudine, obligandu-i pe teologi sa se impace cu ideea ca demersul stiintific este mai potrivit pentru explicarea universului si sa se concentreze asupra nucleului ireductibil al credintei. In mod inevitabil insa, raspandirea cunostintelor stiintifice, inclusiv prin generalizarea invatamantului laic, a ajuns sa sape chiar la temelia religiei. Ce om cu discernamant mai poate crede, dupa ce a fost scolarizat, ca lumea ar fi fost creata in sapte zile, ca Pamantul, plat ca o farfurie, ar sta nemiscat in centrul sistemului solar si al intregului cosmos, ca Adam ar fi fost modelat din lut, sau ca Maria l-ar fi zamislit pe Iisus din Duhul Sfant, cu alte cuvinte prin partenogeneza? Daca impozantele biserici vest-europene, fie ele catolice sau reformate, se golesc pe zi ce trece, cauzele se afla nu numai in iluzia hedonista a unei vieti scutite de griji si de riscuri, pe care o relativa bunastare si sistemul asigurarilor sociale par s-o alimenteze, ci si in eficienta cu care cunostintele stiintifice s-au incetatenit in mai toate campurile existentei.
In fata acestei alarmante pierderi de credibilitate, dar si de credinciosi, promotorii religiilor cauta noi strategii de supravietuire. Pe de o parte, se acrediteaza ideea ca, in realitate, intre religie si stiinta nu pot exista contradictii fundamentale, intrucat cunoasterea omeneasca provine, in ultima analiza, tot de la bunul Dumnezeu. Biblia nu ar trebui asadar inteleasa ad litteram, ci la modul alegoric si totodata cu indulgenta fata de nivelul de odinioara al cunoasterii si al capacitatii de comunicare. Pe de alta parte, se incearca o contracarare a efectelor fie prin repunerea in circulatie a unor teorii infirmate, cum ar fi creationismul (tema tratata de mine in doua articole anterioare), fie prin virulenta unor grupari fanatice, care recurg la teroare ca argument suprem. In acelasi timp, prin stradania altminteri laudabila de a se aplana conflictele istorice dintre confesiuni si chiar dintre religii, se incearca o regrupare a randurilor sub stindardul ecumenic.
Iata insa ca, de la o vreme, tot sapand de zor, istoricii si arheologii au ajuns sa dea la iveala fapte care pun intr-o lumina noua insasi geneza celor trei religii monoteiste actuale, aducand in prim-plan analiza critica a Vechiului Testament, adica tocmai a fundamentului lor comun. Voi reveni mai pe larg asupra subiectului, in partea a doua a articolului de fata.
Munchen, 31 decembrie 2006
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
