Podoabele faţadelor
Dacă faţadele, partea din faţă a clădirilor aflate, de cele mai multe ori la stradă, sunt o „carte de identitate” a lor, felul în care acestea sunt împodobite, ornamentate stă în legătură cu evoluţia arhitecturii, a artelor plastice şi adesea cu alte domenii ale istoriei şi mitologiei.
În general, se admite că „ornamentul” (cuvânt de origine latină) este un „Detaliu sau obiect adăugat la un ansamblu pentru a-l înfrumuseţa; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectură”.
În arhitectură, ornamentul se concretizează în decorarea unei clădiri sau unei părţi a ei (de obicei frontonul) cu elemente împrumutate din artele decorative, dar şi cu unele specifice. „Ornamentul aplicat”, cum este el denumit în arhitectură, poate fi din piatră, lemn, metal pentru perioadele mai vechi, iar, mai târziu din stucatură.
Puţină istorie
Încă în 1893, Alois Riegl publică volumul „Stilfragen: Grundlegungen zu einer Geschichte der Ornamentik” („Probleme de stil. Bazele istoriei ornamentului”) în care face legătura între acesta şi evoluţia artelor, dar şi a mentalităţilor în diferite perioade istorice, începând din Antichitate. Dacă în Egipt, ornamentica clădirilor, mai ales a monumentelor, era dominată de motivele naturale, vegetale (papirusul), în Elada sunt create noi forme, în cadrul stilurilor arhitecturale (doric, ionic, corintic), adoptate şi la Roma.
Importanţa acordată acestui domeniu reiese şi din faptul că, încă din Evul Mediu, apar lucrări care reproduc diferite modele ornamentale, cum este aceea publicată de Andrea Palladio în 1570, la Veneţia.
În general, se admite că, în Perioada modernă, se produce o diminuare a ornamentării tradiţionale, în favoarea unei structuri funcţionale. Ba chiar se consideră că o ornamentare excesivă este, pur şi simplu, un…”delict” (în 1908, arhitectul Adolf Loos publică lucrarea „Ornamentul şi crima”). Totuşi, aceasta nu va duce la dispariţia ornamentului, ci la adaptarea sa la stilurile care s-au afirmat în prima parte a secolului XX (Art Nounvea, apoi Art Deco).
Perioadele ulterioare, până în contemporaneitate, vor aduce cu sine o „revenire” a ornamenticii arhitrecturale, uneori cu „trimiteri” la vechi stiluri sau, pur şi simplu, eclectice, cu rezultate uneori discutabile. Ba mai mult, se afirmă, un interes deosebit pentru ornamentică, uneori şi cu o motivaţie materială, „spectaculară”…
De la piatră la stucatură
În general, evoluţia ornamenticii arhitecturale româneşti, mai ales în Bucureşti, a urmat principalele momente ale celei universale, dar cu unele trăsături proprii.
Mai întâi, trebuie remarcat că însăşi locuinţa tradiţională, ţărănească îşi are o ornamentică proprie, de la stâlpii de susţinere (împrumutată de Constantin Brâncuşi) până la faţadă, uşi, ferestre.
Desigur, ornamentica şi-a avut perioada ei de „glorie” în construcţia palatelor de diferite categorii, ea fiind realizată în piatră, uneori chiar cu motive mitologice sau artistice. Este cazul Palatului Cantacuzino dar şi al Palatului Suţu, a unor construcţii mai noi, „Casa Minovici” sau „Casa Titulescu”, dar şi a unor clădiri oficiale cum este aceea a Băncii Naţionale sau a Universităţii.
Odată cu „avântul constructiv” de la sfârşitul secolului XIX, ornamentica clădirilor, a locuinţelor înregistrează, la rândul ei, o dezvoltare apreciabilă, marea majoritate a construcţiilor, chiar unele mai modeste, fiind împodobite cu diferite modele. Din motive economice, prevalează cele în stucatură, în care ornamentul arhitectonic în relief al exteriorulului şi interiorulului este executat din stuc sau din mortar simplu de ipsos. Desigur, aceasta a dus la o anumită perisabilitate a ornamentelor, mai ales în ultimii ani când interesul scăzut pentru conservarea şi restaurare caselor a făcut ca ele să devină… amintiri.
Mai ales la clădirile de reşedinţă, este folosit şi metalul (fierul forjat) şi, mai rar, chiar lemnul, la unii stâlpi de susţinere.
Mult mai rar sunt folosite ornamentele pictate care însă s-au degradat rapid.
În fine, o „inovaţie” (nu chiar aşa de nouă, dat fiind că a fost folosită şi în Evul Mediu, în diferite oraşe europene) este utilizarea plăcilor de faianţă, în special în cadrul stilului neoromânesc, cum este cazul „Casei Doina” de la Şosea. De altfel, acest stil a adus cu sine, comparativ cu clădirile „moderniste”, cubiste şi o revenire a interesului pentru ornamentarea clădirilor.
De la motivele vegetale la cele simbolice
Motivele care împodobesc clădirile sunt de o apreciabilă varietate, desigur în legătură cu „moda timpului”, dar, probabil, şi potrivit preferinţelor proprietarilor lor.
Prevalează motivele vegetale, reproduse mai mult sau mai puţin realist, formând adesea adevărate „ghirlande” pe faţadele clădirilor. Şi motivele geometrice (nonfigurative) cunosc o largă răspândire şi denotă adesea o fantezie apreciabilă. Mai rare sunt reproducerile unor figuri umane, cu implicaţii adesea mitologice (acest domeniu va face obiectul unui alt episod al serialului nostru).
În fine, nu trebuie trecut cu vederea că, pentru a „imortaliza” amintirea proprietarilor, în interiorul grupurilor de ornamente sunt înscrise iniţialele sale şi anul construcţiei.
În cazuri destul de rare, sunt reproduse şi motive (simboluri) religioase, cum este cazul clădirii alăturate Catedralei romano-catolice de pe Strada Berthlot.
O nouă „tinereţe”?
La un moment dat, privind numeroasele ornamente degradate, mai ales în stucatură, m-am întrebat dacă mai este posibilă restaurarea lor, dat fiind că această meserie a dispărut de multă vreme.
Această temere a mea ar părea neîntemeiată dacă este să mă refer la numeroasele anunţuri de pe internet ale unor firme care declară că se ocupă cu restaurarea şi chiar realizarea de noi ornamente pe clădirile noi construite. Şi totuşi, teama mea nu a dispărut atunci când am citit în aceste anunţuri că se propune chiar realizarea unor ornamente din plastic şi alte materiale „moderne”…
Fotografiile de actualitate aparţin autorului
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
