Regi, regine... şi mai ales oameni
Cartea lui Conradi mi se pare exemplară când îşi propune relevarea unui adevăr vechi precum lumea: şi monarhii sunt oameni, asemenea nouă, tuturor. Banalitatea acestui adevăr face pereche cu actualitatea lui. Există ţări — precum Franţa sau Statele Unite ale Americii — pentru care republicanismul, în politică, este singurul way of life imaginabil. Există altele — vezi Germania — în care republica nu ştirbeşte deloc respectul faţă de familiile nobiliare ale ţării. Din acest punct de vedere, Bulgaria vecină are de asemenea ceva de spus: regele Simeon al II-lea, chiar fără a fi monarh, este în ultimele decenii — prin ceea ce a făcut pe plan politic — unul dintre cele mai respectate personaje ale ţării sale, care rămâne republică. Există, în fine, state — precum Marea Britanie, Spania etc. — pentru cetăţenii cărora ideea despărţirii de monarhie provoacă adevărate
coşmaruri; Belgia, de la care România secolului al XIX-lea a împrumutat foarte mult, este în aceeaşi familie de gândire: într-o ţară divizată politic după criterii de limbă şi de filiaţie etnică, regele Belgiei reprezintă principalul factor unificator.
Şi totuşi, dincolo de aceste roluri politice şi civice, toate aceste personaje şi toţi aceşti „supravieţuitori” ai cărţii lui Conradi nu fac rabat de la latura lor umană. Multe dintre deciziile lor, multe dintre actele lor glorioase sau inepte ţin de trăsăturile fundamentale ale fiinţei umane: putem greşi sau putem avea dreptate, indiferent dacă suntem regina/regele unei ţări cu ambiţii imperiale sau primarul ales odată la patru ani al unui sat obscur. Regii sau reginele, prinţii sau prinţesele au momentele lor de bucurie ori de tristeţe; au momentele lor de inspiraţie sau clipele lor de orbire. Căsătoriile lor nu au toate finaluri de poveste, ci uneori sunt autentice drame conjugale — ca şi în cazul oamenilor pe care ei, teoretic sau practic, îi conduc. Singura deosebire dintre un cap încoronat şi un om obişnuit ar fi că monarhul este cu mult mai expus şi, cel puţin în bilanţurile politice, păstrează pe umeri mai multă responsabilitate. - Adrian Cioroianu, 20 aprilie 2013
Capitolul 6
În lumina reflectoarelor
Inventarea radioului, a cinematografului şi a televiziunii a însemnat noi provocări pentru monarhiile din toată Europa, în special datorită faptului că apariţia acestora a coincis cu o mai mare democratizare a societăţii şi cu o scădere a respectului faţă de tot ce era vechi. Reprezentanţii diverselor curţi regale erau departe de a fi nişte actori pasivi şi au început să se adapteze la această nouă epocă. În ziua de Crăciun a anului 1932, George al V-lea a început ceea ce avea să se transforme într-o tradiţie naţională: discursul anual de la radio către naţiune.
Aşezat la un birou de sub scările din Sandringham House, bătrânul monarh citea cuvintele scrise pentru el de către Rudyard Kipling, marele poet şi autor al romanului Cartea junglei. „Vorbesc acum din casa mea şi din adâncul inimii pentru voi, toate popoarele mele din întregul imperiu, pentru bărbaţii şi femeile atât de separaţi de zăpezi, de deşert sau de mare, încât numai vocile de pe calea undelor îi mai pot ajunge, bărbaţi şi femei din toate rasele şi de toate culorile care privesc coroana drept simbolul uniunii lor.”
Discursurile, care aveau o tentă uşor religioasă, însă nu prea exagerată, intenţionau să-l prezinte pe monarh în rolul de cap al unei familii măreţe, care se extindea nu numai în Regatul Unit, ci şi în tot imperiul (sau Commonwealth, cum este în zilele noastre). Acest lucru a fost evidenţiat de fiul lui, George al VI-lea, în primul lui discurs de Crăciun din 1937. „Mulţi dintre voi vă amintiţi discursurile de Crăciun din anii trecuţi, când tatăl meu se adresa oamenilor de acasă şi de peste mări, aflându-se în fruntea unei mari familii”, a declarat regele proaspăt încoronat.
Chiar şi numai faptul că George al VI-lea a reuşit să rostească acel discurs a fost o mare reuşită în sine: cu toate că lucrase mai mult de zece ani cu Lionel Logue, logopedul lui, de origine australiană, îi era greu să vorbească în public. În anul 1936, nu a existat niciun discurs: fratele lui mai mare, Eduard al VIII-lea, abdicase cu numai două săptămâni mai înainte, iar noul rege nu se simţea încă în stare să se adreseze supuşilor săi. Şi chiar în momentul în care şi-a ţinut discursul la Crăciunul următor, a lăsat foarte limpede să se înţeleagă faptul că acest lucru se petrecea doar atunci şi nu a repetat experienţa în anul 1938. Cu toate acestea, după declanşarea războiului, el a înţeles care era importanţa acestui ritual anual pentru ridicarea moralului şi, după multe ezitări, s-a adresat din nou naţiunii — şi apoi la fiecare 25 decembrie, pentru tot restul vieţii. După ce a urcat pe tron în anul 1952, fiica lui, actuala regină, a continuat ceea ce era pe atunci o tradiţie bine stabilită.
La vremea respectivă, Marea Britanie intrase de ceva timp în epoca televiziunii. La încoronarea Elisabetei în anul 1953, Winston Churchill, care era deja în vârstă şi care revenise pentru ultima sa perioadă ca prim-ministru, nu a permis accesul camerelor de televiziune în Westminster Abbey, de teamă că acestea ar impune o povară mult prea mare tinerei regine.
Cabinetul lui a fost de acord în unanimitate. Poziţia reginei în această privinţă nu a fost însă la fel de clară. Conform versiunii oficiale, ea a ignorat sfatul, insistând ca evenimentul să fie televizat. Robert Lacey, respectatul biograf regal, a sugerat, dimpotrivă, că ea s-a opus la început, însă şi-a schimbat opinia după ce ziarele au început să protesteze. În orice caz, camerelor TV li s-a permis să pătrundă în Westminster Abbey, pentru prima dată în istorie, şi astfel aproximativ 20 de milioane de telespectatori au reuşit să vizioneze din exterior o emisiune-maraton, transmisă de la ora 10.15 până la ora 17.20.
A fost un succes neîndoielnic — chiar dacă operatorul care era însărcinat cu supravegherea camerelor de televiziune şi care ar fi trebuit să apese pe butonul de „cenzură” pentru a împiedica difuzarea unor imagini prea indiscrete din timpul ceremoniei s-a lăsat furat de desfăşurarea evenimentului şi nu a făcut acest lucru. Telespectatorii trebuie să îi mulţumească pentru asta. Şi nu numai oamenii din Marea Britanie s-au bucurat de spectacol. Dat fiind că legăturile prin satelit nu fuseseră încă inventate, avioanele cu reacţie Canberra tip bombardier au fost utilizate pentru a transporta înregistrările evenimentelor zilei în America şi în Canada.
Transmiterea la televizor a încoronării nu numai că a crescut popularitatea noii regine, ci a constituit şi un impuls pentru postul BBC, proaspăt înfiinţat. Aproape peste noapte, numărul plătitorilor de taxe TV care îi furnizau veniturile s-a dublat la 3 milioane. Un lucru la fel de important, prin intermediul acestui post în serviciul public au putut fi vizionate evenimente importante — narate de preferinţă de către Richard Dimbleby, a cărui prezentare cu voce joasă a devenit sinonimă cu emisiunile despre familia regală.
Relaţia dintre aceste două mari instituţii britanice s-a format astfel şi, încă de la început, BBC a jucat rolul de supus loial. La sfârşitul anilor 1950, Corporaţia a interzis difuzarea scriitorului Lord Altrincham după ce acesta a provocat o controversă sugerând într-o emisiune obscură că toată curtea reginei era prea cu nasul pe sus şi a spus că stilul ei de exprimare era deranjant şi îi „dădea dureri de cap”. Aceeaşi soartă a suferit-o şi un alt critic, Malcolm Muggeridge, care a comparat viaţa familiei regale cu un foileton. Amândoi au fost siliţi după aceea să îşi expună cazurile la ITV, noul post comercial.
Cel puţin până la vremea respectivă, discursul de Crăciun era difuzat la radio, însă în anul 1957, regina a fost auzită şi văzută pentru prima dată. Un astfel de progres nu s-a realizat, totuşi, peste noapte. Deşi ea a fost de acord să fie prezente camerele de filmat la Westminster Abbey, era cu totul altceva ca acestea să pătrundă în mijlocul familiei ei de Crăciun — dat fiind că, la fel ca versiunea echivalentă de la radio, cea de la televiziune trebuia să fie difuzată în direct. Încă o dată, Palatul a fost nevoit să se plece în faţa inevitabilului, în special din cauză că extinderea numărului de deţinători de televizoare făcuse ca rata de ascultare a emisiunii ei de la radio să scadă alarmant. În cursul evenimentelor, emisiunea s-a dovedit un succes răsunător: 16,5 milioane de oameni au urmărit programul de la ora trei după-amiaza. De atunci, urmărirea reginei la televizor — şi nu doar vederea ei — a devenit o parte importantă a ritualului de Crăciun al britanicilor.
Şi alţi membri ai familiilor regale din Europa ţin discursuri în timpul sărbătorilor de iarnă; în Danemarca şi în Norvegia, de exemplu, acestea au loc în ajunul Anului Nou. În ambele cazuri este vorba de o tradiţie al cărei început se situează în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când conducătorii de atunci, aflaţi în exil la Londra, ţineau discursuri de propagandă adresate propriilor naţiuni.
Pe măsură ce Europa a intrat în epoca mass-mediei, au început să fie televizate şi alte evenimente — în special căsătoriile regale, începând cu cea a prinţului Rainier de Monaco cu Grace Kelly în anul 1956 — care, după cum s-a văzut mai sus, a constituit o adevărată senzaţie în mass-media. Între timp, audienţa a crescut. Căsătoria prinţesei Margareta cu Antony Armstrong-Jones în anul 1960, tot la Westminster Abbey, a atras aproximativ 300 de milioane de telespectatori din toată lumea. Acest număr a crescut la 500 de milioane în iunie 1976, când regele Carl al XVI-lea Gustav al Suediei s-a căsătorit cu Silvia Sommerlath.
Apoi, în iulie 1981, a avut loc cel mai important eveniment dintre toate: căsătoria prinţului Charles cu Lady Diana Spencer. A fost de la sine înţeles că, atunci când Diana a murit, după 16 ani, camerele de televiziune nu numai că au urmat procesiunea funerară prin Londra, ci au transmis şi slujba din Westminster Abbey. Nunta prinţesei moştenitoare Victoria a Suediei cu Daniel Westling, în iunie 2010, a fost, de asemenea, un spectacol important; iar căsătoria prinţului William cu Kate Middleton, în aprilie 2011, a fost chiar mai impresionant.
Churchill a greşit când s-a opus să se transmită încoronarea la televiziune: faptul că poporul putea să urmărească la televizor atât ocaziile vesele, cât şi cele triste nu dăuna în niciun fel regalităţii. Cu toate acestea, curând a devenit clar că astfel de evenimente puse în scenă nu erau suficiente pentru a mulţumi cerinţele mass-mediei moderne, care doreau din ce în ce mai mult să prezinte membrii respectivei familii regale ca pe nişte oameni în carne şi oase, nu ca pe nişte simple simboluri. Destul de convenabil, acest lucru a coincis cu acţiunea diverselor dinastii de a se înfăţişa ca familiile conducătoare ale statului.
În Marea Britanie, acest proces începuse deja la sfârşitul anilor 1920, când tânăra prinţesă Elisabeta a devenit o vedetă a mass-mediei, iar ziarele şi revistele de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului erau dispuse să publice relatări şi fotografii — deseori cu încurajarea familiei regale, care aprecia valoarea lor ca mijloc de promovare. Cea de-a treia aniversare a lui „Lilibet”, cum i se spunea Elisabetei în familie, a fost considerată o ocazie suficient de importantă pentru a i se dedica un loc pe coperta revistei Time, la 21 aprilie 1929 — deşi tatăl ei nu era moştenitorul tronului la momentul respectiv.
Fragment din „Supravieţuitorii. Monarhia la începutul secolului al XXI-lea” de Peter Conradi. Traducere de Diana Mihaela Bălteanu
Cu un Cuvânt-înainte şi capitolul Aproape un secol de dinastie.
Povestea monarhiei române de ieri, pentru tinerii de azi şi de mâine
de Adrian Cioroianu. În pregătire la Editura Corint
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
