Evident, raportarea trebuie facuta la numarul de locuitori. In anul 1899, Romania avea 5.956.690 de cetateni, iar in 1914 cifra se ridica la 7.771.341. La o populatie de 3.315.000 de locuitori, Elvetia avea sapte universitati, iar Belgia, la 6.693.548 de persoane, avea patru (plus alte institutii de invatamant superior, care ofereau o pregatire ce putea fi echivalata celei universitare). In Ungaria propriu-zisa, la circa sapte milioane de suflete, existau in 1914 trei universitati. In plus, Ungaria beneficia de o retea de studii postsecundare care acordau diplome, dar nu si doctoratul. Romania statea mai bine comparativ cu Bulgaria, Croatia si Serbia, care aveau doar cate o universitate (cea din Serbia a fost creata in 1905).
Diferenta dintre invatamantul superior romanesc si cel european nu era doar de numar de universitati. Conditiile de studiu erau si ele foarte diferite. La noi, lipseau bibliotecile bine organizate si dotate, acestea fiind mai degraba incropite (in 1865, Biblioteca Centrala din Bucuresti nu detinea decat 29.468 de volume, iar cea de la Iasi 16.259). La randul lor, laboratoarele erau fie inexistente, fie prost utilate, cum constata istoricul Lucian Nastasa, care observa ca, la Universitatea din Iasi cabinetul de fizica si chimie avea in 1865 doar 408 obiecte de inventar. Nici in 1878 cabinetul nu statea mai bine. Petru Poni, care conducea Catedra de chimie de la Iasi, nota ca respectivul cabinet de chimie era cu totul de nefolosit. Nu avea decat "putine flacoane, aproape desarte de producte" si cateva "retorte, baloane, capsule" depozitate in ceea ce fusese bucataria universitatii. Si toate acestea intr-un moment in care "toata lumea doreste intr-un mod vag introducerea industriei in tara noastra" si cand cercetarile din domeniul chimiei sunt "baza oricarei industrii si aceasta numai in laboratoare se poate face". Poni invoca exemplul universitatilor din Germania, chiar si al celor mai mici. Dar... se ducea prea sus. In Romania toate erau de facut, vorba lui Take Ionescu. Si nu toate puteau fi facute. Dincolo de conditii si utilari, lipseau de multe ori profesorii pregatiti (un invatamant e bun sau prost in functie de calitatea profesorilor). Dupa cum lipseau si posibilitatile de a practica un invatamant specializat.
Teofil Simenschi, educat in Germania, era un foarte bun cunoscator al limbii sanscrite, iar in Romania preda greaca si latina. Ilie Popescu-Spineni era papirolog cu studii la Paris si preda drept roman la Universitatea din Iasi. Dimitrie Evolceanu, specializat in latina, preda si greaca si era constient ca in Romania maximul care se putea obtine de la o universitate era prelungirea scolii secundare. Plecarea pentru studii in afara a tinerilor romani, mai ales a celor de valoare, nu era o moda, era o necesitate. Cu toate eforturile, diferentele s-au pastrat in multe domenii chiar si dupa anul 1900. Cu atat mai mult cu cat invatamantul universitar romanesc a fost prea adesea terenul experientelor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
