De la o vreme, in Germania (si nu numai in Germania) bantuie un tot mai aprig Theaterkampf, un razbel intre partizanii declarati ai sacrosanctei, neingraditei libertati a artistului si aparatorii dreptului la opinie (si nu numai la opinie) al publicului. De fapt, conflictul mocneste demult si izbucneste periodic, mai ales de cand arta contemporana a ajuns la limitele demersului ei programatic de a transgresa orice limite si de a sfida orice tabuuri (ce-i drept, cu exceptia catorva, cultivate cu multa evlavie), dar el pare sa se indrepte acum spre un adevarat apogeu. Ca si in alte cazuri oarecum inrudite (vezi, spre exemplu, Batalia pentru Hernani), in inima valtorii se afla lumea teatrului, lucru cat se poate de semnificativ, dat fiind ca scena este locul predilect al infruntarii directe dintre producatorii si consumatorii de arta.
Prilejul unei noi inflamari a spiritelor l-a oferit, pe la mijlocul lunii februarie, premiera la Teatrul din Frankfurt a unui spectacol dupa piesa Jocul de-a macelul a lui Eugen Ionescu, pusa in scena de regizorul Sebastian Hartmann: actorul Thomas Lawinky i-a smuls din mana blocul de notite criticului de teatru Gerhard Stadelmaier de la Frankfurter Allgemeine Zeitung (cronicar cunoscut pentru atitudinea lui critica la adresa exceselor teatrului de regie), exclamand "Ia sa vedem ce-a scris individul"; iar dupa ce i-a inapoiat blocul si in vreme ce acesta parasea sala, ar fi strigat in urma lui "Cara-te, ba, curule!" Episodul, interpretat pe drept cuvant ca atac la adresa libertatii presei si soldat pentru actor cu rezilierea contractului, a fost urmat de un schimb de articole fulminante, semnate in presa germana de protagonisti din ambele tabere.
De o parte, sustinatorii unui teatru care, pornind desigur de la ideea de a critica fara menajamente viciile lumii de astazi dar ajungand mult prea departe, aduce in luminile rampei imagini dezgustatoare, actori despuiati, improscandu-se cu excremente, urinand sau copulandu-se pe scena, o pretinsa oglinda a societatii, in care insa nici un spectator normal nu are cum sa se recunoasca. Sunt tablouri croite dupa chipul si asemanarea celor pentru care vechiul adagiu nimic din ce e omenesc nu mi-e strain justifica pana si perversiunile cele mai abjecte (cu cat mai abject, cu atat mai uman, par ei a zice) si care, in numele libertatii absolute a artei, il taxeaza drept retrograd pe oricine ar indrazni sa puna la indoiala rostul unor asemenea monstruozitati. Faimoasa Ocarare a publicului (Publikumsbeschimpfung), textul cu care, in 1966, Peter Handke a inaugurat era provocarilor deliberate la adresa spectatorilor, era o gluma nevinovata pe langa sfruntarile carora le sunt expusi astazi frecventatorii teatrelor. In paranteza fie spus, desi exista autori care exceleaza in a le oferi suportul dramaturgic adecvat, regizorii de pe aceasta baricada nu se prea sinchisesc de texte, luate cel mult ca pretexte. (Editura care detine in Germania copyright-ul scrierilor lui Eugen Ionescu a obligat Teatrul din Frankfurt sa schimbe titlul spectacolului evocat mai sus, aratand ca regizorul foloseste cel mult zece la suta din textul autorului.) Judecand numai dupa ce se petrece pe scena, ar fi cam greu de distins intre o piesa de Eschil si una de Shakespeare, sau intre una de Schiller si una de Jelinek: aceleasi violente, nu doar verbale, acelasi amestec de sange, sperma si fecale, aceleasi tegumente flescaite (cand nu sunt ambalate cumva in niscaiva camasi brune).
De cealalta parte, un numar in crestere de raisonneuri ai condeiului, care, facandu-se ecoul spectatorilor satui de asemenea experimente, indraznesc sa afirme ca teatrul are si alta menire decat de a provoca - o critica etichetata mai nou drept "cotonogire a teatrului" (theater-bashing). La concurenta cu potopul de pornografie din internet si de pe posturile comerciale de televiziune, care a banalizat repertoriul in speta, pretinsii innoitori ai rampei se avanta nu o data sa supraliciteze, scornind scene tot mai "tari", incat in loc sa infiereze degringolada morala pe care pretind a o demasca, nu fac decat sa-i adauge inca un camp de morbida manifestare. Nu-i de mirare ca unii actori refuza sa mai apara in astfel de roluri de marionete sado-masochiste, abandonate bunului plac al unor egomani. Recent a luat fiinta chiar o organizatie pentru apararea demnitatii actorului, ceea ce spune multe.
In cele din urma, pusi in fata unor sali tot mai pustii, geniile autoproclamate ale teatrului de eterna avangarda ajung sa ceara sus si tare ca ispravile lor falimentare sa fie finantate din banii contribuabililor (caci marea arta cere sacrificii - sacrificiul altora, evident!). In sprijinul excelentei idei se invoca argumentul aparent imbatabil al autonomiei artei, un domeniu care n-ar avea nimic de impartit nici cu morala, nici cu filosofia, nici cu politica, nici cu stiinta sau cu ideologia. Dar ce semnificatie sa mai aiba oare atunci frumoasa metafora a oglinzii pe care teatrul o tine in fata spectatorilor? Indaratul pretinsei absente a oricarei ideologii, se ascunde de fapt tot o ideologie; caci teatrul a fost din cele mai vechi timpuri si ramane, prin excelenta, o arena publica de confruntare a intereselor, a mentalitatilor, a viziunilor despre lume, despre om si despre locul sau in cetate. Iar un teatru fara spectatori isi pierde ratiunea de a fi.
Munchen, 16 aprilie 2006
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
