Aseara am vorbit cu o voce care mi-a zis sa scriu un text despre orice. Eu i-am spus vocii ca nu prea mai pot iesi afara din casa, ca zilele mele s-au surpat unele in altele, ca nu-mi mai folosesc la nimic. Vocea nu a parut a intelege si-mi repeta ca trebuie sa scriu despre orice.
Eu am zis da, el a zis da si am parut amandoi foarte multumiti. Insa i-am mai zis ca vocea mea este acum ca a lui Rogojin aratandu-i lui Miskin un trup de femeie rasfrant intr-un pat, luminat de o lumina inceata. I-am zis ca nu se cuvine sa vorbesc deloc cu o astfel de voce. Lui nu a parut sa-i pese, a continuat sa zica da, peste doua zile, deloc mai tarziu, poti scrie cu orice voce, despre orice, numai sa ne dam seama ca este vocea ta. Asa ca, iata, acum scriu ca sa pot tacea in liniste.
Bineinteles, voi scrie in acest fel numai despre literatura si despre Generatie - numai despre ele, chiar daca nu am nimic de spus, chiar daca nu-mi mai pasa. Acum insa, despre cu totul alte lucruri. De un timp, m-am mutat din generatia 2000 intr-un loc placut si numai al meu. Locul are 45 de metri. De fapt, este o casa fara coloane, fara trepte, insa cu ferestre foarte mari. Este o casa a linistii. Stau la etajul unu, pe un fel de deal - nu e decat o ridicatura de pamant, dar uneori este un deal in toata puterea cuvantului. Dedesubtul meu, mi s-a zis, locuieste un caine care nu latra niciodata. Prefer sa nu cred nimic. Deasupra mea nu stiu daca sta cineva. In fata mea se intinde si coboara un cimitir cu nume de apa minerala: "Izvorul nou". Din cate am inteles, in acest cimitir nu a inviat nimeni niciodata. Groparii par ca se impaca de minune cu asta. Balconul meu da direct spre mijlocul cimitirului. Doar cativa metri ma despart de cei linistiti. De la un timp nu mai ies din casa. De cand nu mai ies nu mai sunt al Generatiei. Ma intereseaza prea putin. Cand ma interesa, aveam bunul obicei de a iesi zilnic din casa, de a lua metroul, de a merge la serviciu. Aveam bunul obicei sa am obiceiuri cuminti si aproape admirabile. Imi placea nespus trupul meu in zilele tandrelor obisnuinte, cand se imbraca, manca si se intorcea foarte obosit. Corpul aproape mereu m-a ascultat. A ras doar cand a trebuit, ma ducea in fiecare zi printre mormanele de carne din metrou, stia aproape toate tertipurile uitarii. De cateva zile traieste ca o vietate si imi zice "totul e bine". Cand nu-mi zice asta stiu ca vorbeste doar pentru el. Dar asta conteaza mai putin.
Ce e mult mai important pentru mine este ca, desfrunzit, cimitirul pare mult mai mare; la crucile pe care le-am numarat, s-au mai adaugat 787 sau 878, depinde cum numeri, daca de la stanga la dreapta sau invers. A mai aparut si o poteca. Asta a fost acum vreo zece zile, cand vanturile au luat frunzele. Toata noaptea plouase. Eram pe balcon si am vazut prima oara o poteca argintie care cobora serpuit printre copaci si lespezi. Nu ma credeam in stare sa pot avea o asa poteca stralucitoare si asa de aproape. Pe ea nu urca, spre partea asta a cimitirului, decat cainii si cate cineva mereu cu o roaba si scanduri. Acum este totul incremenit. Este o casa a linistii - si asta conteaza cel mai mult. Asa ca totul e bine. Generatia e bine (doar despre ea am vorbit in tot acest timp), cei care o iubesc sunt bine, guzganii care rod gunoaie se simt bine cand isi inchipuie ce bine trebuie sa se simta cei ai Generatiei. Probabil ca si literatura de acum "gandeste" in acelasi fel ca guzganii aceia. Astept sa ninga, sa continuu sa vad poteca mea ca din Dante. O sa citesc doar literatura veche de cel putin un veac, o sa beau vinuri de cel putin un veac, nu o sa rad deloc, voi fi al Generatiei, apoi, poate, al literaturii, apoi al nimanui si apoi nu voi mai sti al cui voi fi. Sunt impacat si linistit. Dar si despre taramurile pustiite de ciuma se zice ca sunt linistite. Ei bine, linistit sunt si eu. Vrea doar sa vad si sa simt ca o vietate ceea ce vad. Si, la drept vorbind, asta ar putea fi totul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
