Reprezentant al tinerei generatii de monumentalisti, Ioan Bolborea a realizat impresionante lucrari de interes public, printre care se numara Kilometrul 0 si Monumentul Infanteriei, de pe Soseaua Kiseleff. Artistul este de parere ca de acest gen de sculptura e mare nevoie intr-o capitala care se doreste europeana. In cele ce urmeaza, o discutie pe aceasta tema.
- Cu ce ganduri ati incheiat anul 2002?
- A fost un an destul de bun pentru mine. A inceput printr-o colaborare cu maestrul Arghira in vederea ridicarii unui monument la Targoviste, pe care l-am realizat in timp record. A fost inaugurat in martie 2002. A urmat, la Slatina, Monumentul Eugen Ionescu, al carui proiect il concepusem cu patru ani in urma. Anul trecut am marit macheta si urmeaza ca acum, in 2003, monumentul sa fie turnat in bronz.
- Inaintea inceperii acestui interviu, mi-ati vorbit despre lucrarea din fata Teatrului National. Despre ce este vorba?
- Este o lucrare speciala pentru mine si, dupa parerea mea, foarte interesanta. E vorba despre Monumentul I.L. Caragiale. Macheta a fost vazuta si de presedintele Iliescu; probabil ca anul acesta va incepe lucrarea propriu-zisa. Am conceput acest monument ca pe un ansamblu de personaje celebre din opera scriitorului, pe care le-am asezat intr-o trasura - metafora a epocii lui Nenea Iancu, dar si simbol al trecerii sale prin timp, spre epoca noastra. tin foarte mult la realizarea acestui proiect.
- S-a redefinit dupa 1989 statutul sculpturii monumentale in contextul artei contemporane romanesti?
- Se petrece un fenomen foarte interesant cu sculptura noastra monumentala. Ea se face greu si, dupa cum poate observa oricine, este destul de putina din punct de vedere cantitativ. De altfel, dupa anii '80, un critic de arta spunea: "Dupa 50 de ani in care monumentele s-au facut stim bine cum si la comanda cui, generatia noastra trebuie sa reinvete sa inalte monumente". Sunt absolut de acord cu acel critic si cred ca, pentru a ne putea insusi o conceptie moderna despre arta, trebuie sa reinvatam sa facem monumente pentru secolul XXI. Sigur ca e nevoie de foarte multi bani pentru asta si nu sunt deloc usor de procurat, dat fiind ca, in afara de primarii si de Ministerul Culturii, nu avem oameni care sa sponsorizeze ridicarea unui monument. Dar s-au facut cateva lucrari in Bucuresti, zic eu, destul de interesante: Monumentul Iuliu Maniu al lui Mircea Spataru, Monumentul Infanteriei, de pe Soseaua Kiseleff, care imi apartine si pe care l-am terminat anul trecut si - de ce nu? - cel din fata Televiziunii. Sunt totusi mult prea putine pentru un oras care se vrea o capitala europeana. Sigur ca in prezent se construieste mult, se inalta hoteluri...
- Pentru ca ati adus in discutie hotelurile, ce parere aveti, spre exemplu, despre statuia amplasata in fata hotelului Marriott?
- Este Monumentul Pompierilor, realizat mai de mult, dar abia acum restaurat. Vedeti, dintr-un punct de vedere el reprezinta prototipul unei epoci cand exista si un Brancusi care redefinea sculptura, dar si arta destul de indoielnica din punct de vedere valoric. Dar sa nu fim rai. Este foarte greu sa faci monumente pentru armata: ofiterii vor ca ele sa fie emblematice, vor anumite personaje, vor glorie si iti impun toate aceste cerinte. Eu am trait experienta asta cand am realizat Monumentul Infanteriei. Am lucrat la el trei sau patru ani si cred ca am facut cel putin zece machete pana am ajuns la o formula care sa imbine arta veritabila cu cerintele celor care comandasera monumentul. Adica sa nu pice exact in acea latura a kitsch-ului despre care vorbim.
- O alta problema ce se cere discutata este aceea a dimensiunilor pe care trebuie sa le aiba un monument pentru a fi reprezentativ. Ma gandesc, de pilda, la capul lui Brancusi, din Piata Dorobanti, asezat pe un soclu cu dimensiuni, sa recunoastem, meschine.
- Nu intotdeauna un monument trebuie sa fie mare. Exista lucrari de dimensiuni reduse dar cu aspect monumental si lucrari mari din care lipseste orice monumentalitate. Mai ales sovieticii, dar si nord-coreenii au dezvoltat aceasta sculptura de dimensiuni colosale: niste monstruozitati fara nimic monumental in ele. Dar cu Brancusi-ul din Piata Dorobanti s-a intamplat altceva. El este o copie dupa un portret realizat la Paris de catre o eleva a sculptorului. Sigur, ca orice copie marita, a iesit asa cum stim. Nu este pozitia ideala pentru acest monument, dar, daca s-a facut comanda - si cum locul a fost gasit de altii, nu de artisti -, nu s-a putut schimba nimic. A fost o comanda ferma si intotdeauna in aceste situatii, cel putin in ce ma priveste, garantez pentru realizare, dar nu garantez si pentru calitate. Sa va dau un exemplu: eu am lucrat monumentul Kilometrul 0, care a fost distrus total cand au venit comunistii, dar care, dupa niste fotografii, a fost refacut in 1995. In acest caz, lucrurile au stat oarecum altfel, fiindca aceasta comanda era cu atat mai ferma, cu cat monumentul trebuia refacut dupa fotografiile-marturie ale fostului monument.
- Ce v-a determinat sa va orientati spre cel mai dificil domeniu al sculpturii?
- Nu pot sa nu fiu sincer si sa nu recunosc ca intamplarea a jucat un rol important in hotararea mea de a face sculptura monumentala. S-a intamplat ca mi-am amenajat un atelier de turnat bronz. La inceput am turnat in bronz lucrarile catorva colegi, dar, cum pofta vine mancand, incet, incet, am inceput sa fac si eu machete de monumente. Sigur ca, inainte de orice, e nevoie de talent pentru a face monumente. Adica poti sa fii un sculptor foarte bun, sa faci lucrari mici de foarte buna calitate, dar sa nu ai chemare pentru monumentalitate.
- Statutul unui sculptor de lucrari cu dimensiuni reduse pare foarte diferit de cel al artistului monumentalist: primul lucreaza pentru o expozitie, cel de-al doilea pentru o cetate!
- Este si nu este asa. De pilda, macheta monumentului lui Caragiale va fi depusa si la Muzeul de Arta Moderna, dar va putea fi vazuta si in cadrul unei expozitii. Este insa la fel de reala apasarea ca lucrarea respectiva va fi expusa in oras, sub ochii cetatenilor, sub tirul fie al laudelor, fie al injuriilor inerente. Faptul acesta duce la o anumita tensiune in momentul lucrului. Muncesti crispat.
- Cu ce sentimente treceti pe langa monumentele pe care le-ati realizat? Michelangelo a dormit cateva nopti langa soclul lui David, dupa ce acesta a fost instalat in piata municipalitatii florentine...
- Se intampla doua lucruri: in primul rand, imi aduc aminte de perioada cand am lucrat la respectivul monument. Cu toate necazurile si neplacerile, cu toate eforturile depuse atunci, cu bucuriile si micile satisfactii de moment, ma cuprinde o stare de nostalgie. Numai ca aceasta nostalgie trece, si atunci incep sa vad greselile. Asa mi se intampla intotdeauna. Neplacerea vine din faptul ca nu mai pot retusa nimic. Dar acestea sunt riscurile unei meserii atat de frumoase si de angajante precum cea de sculptor monumentalist.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
