Ziarul de Duminică

Tu ce prejudecati ai despre comunism

Tu ce prejudecati ai despre comunism

Diana Dumbrava si Razvan Oprea

13.06.2008, 23:41 54

Revolutia din '89 mi-a spulberat unul dintre cele mai dragi visuri, acela de a deveni soim al Patriei. Fara nici un fel de avertisment, m-a indepartat de prietenii alaturi de care imi treceam timpul, atunci cand adultii, in grupuri disciplinate, isi asteptau randul la carne, lapte sau oua, m-a facut sa fiu nostalgica dupa lanterna de acasa, ce nu avea aproape niciodata baterii, astfel incat, atunci cand se lua lumina, ramaneam intr-o bezna fara de somn, fiind nevoiti sa umplem intunericul cu multe cuvinte pline de caldura, pentru ca nici de aceasta din urma nu prea aveam parte. Cand m-am maturizat, am inteles si adevarurile brutale de care, pana atunci, fusesem protejata.

Prin spectacole precum Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal, Comedie rosie si, recent, Complexul Romania, Teatrul National din Bucuresti pare a alcatui, la Sala Atelier, rechizitoriul unui proces (artistic) al "trecutului glorios", proces in care spectatorii sunt, cu sau fara voia lor, deopotriva jurati si inculpati. Fara a-si propune sa se constituie intr-o radiografie a regimului ceausist, spectacolul regizat de Alexandra Badea pornind de la textul Mihaelei Michailov Complexul Romania (Premiul UNITER 2006 pentru Cea mai buna piesa a anului), imbogatit si adaptat necesitatilor scenice, face un lucru inca si mai crunt: emotioneaza prin inocenta. Securistii, agentii de racolare, dosarul de urmarire, paranoia, teama permanenta - toate acestea populau universul cenusiu al oamenilor mari; ce te faci insa atunci cand trebuie sa le explici unor copii unde si de ce dispar tatii lor, dusi "sa se scalde intr-un canal mare cat Romania", de ce trebuie sa-si faca lectiile la lumina chioara a lampii, de ce sa se scoale in toiul noptii pentru a se aseza la coada la pui sau de ce risca sa fie inchisi la scoala de corectie doar pentru niste glume nevinovate la adresa conducatorului iubit. N-ai cum si, tocmai de aceea, atunci cand, adolescenti fiind, se dezmeticesc din somnul amagirilor si sunt nevoiti sa-si asume un trecut cu adevaruri spuse pe jumatate, ruptura este mult prea profunda si cicatricele sufletului, nevindecabile. Georgica (interpretat cu multa vehementa de Razvan Oprea), ambitiosul comandant de grupa, si Mircica, poznasul lui coleg, colectionar de abtibilduri cu masini de la guma de mestecat (Eduard Adam), sunt astfel de victime colaterale. De-abia cand unul dintre ei moare (la Revolutie), imaginea ideala a unui sistem bazat pe recompensa snurului albastru si a meritelor tovarasesti recunoscute se frange sub apasarea unei realitati de care pana atunci fusesera feriti. Nu lipsesc nici scenele cu interogatoriul Securitatii referitor la bancuri despre "tovarasa", nici tacerile semnificative de la masa, atunci cand vine vorba despre binefacerile comunismului, nici inflacararea copilului care viseaza sa devina comandant de detasament, nici revolta tacita a parintilor in fata acestor ambitii. Tot ce poate servi la alcatuirea micului indrumar de clisee despre comunism, spre folosinta tinerilor de astazi, este inclus, chiar si sacosele de panza, inlocuite, dupa Revolutie, de pungile de plastic de la supermarket.
Publicul este asezat pe gradene ce inchid in careu spatiul de joc, iar diferitele locuri de desfasurare a actiunii sunt reduse la linii albe care impart si despart lumi, un fel de Dogville amplasat intr-un sotron, marca a copilariei (scenografia: Liliana Cenean). In momentul intrarii spectatorilor in sala, actorii sunt deja asezati la locurile lor si, in lumina orbitoare, stau cu privirea plecata. Singurul care da ocol gradenelor, privind in ochii celor care vin, pretinzandu-le parca explicatii, acuzand, este Georgica. De altfel, el va gestiona atent, pana la sfarsit, o anumita relatie de complicitate cu publicul, acuzat ca ar fi fost martor tacut si infricosat al tuturor ororilor "regimului de trista amintire".
Fata de textul premiat, in 2006, de catre juriu, spectacolul aduce unele scene noi, menite sa contureze ideea succesiunii de clipuri dramatice, dorita de Mihaela Michailov, si sa configureze cu precizie biografia fiecarui personaj, chiar si pe a celor secundare, cum ar fi bunica (Raluca Zamfirescu) sau mama lui Mircica (interpretata cu sensibilitate de Carmen Ungureanu).
Sfaturile desuete pe care bunica i le da nepotului inainte ca acesta sa plece in Canada, dupa deschiderea granitelor, dovedesc ca, o data cu Revolutia, raportul de forte se inverseaza: inocenta devine acum atributul celor mai in varsta, anchilozati in timpurile trecute, incapabili de a le fi alaturi tinerilor ce pornesc pe un drum necunoscut, tineri obligati sa-si uite trecutul pentru a putea indura viitorul. Retragerea din lume, Alzheimer-ul, senilitatea, moartea sau, pur si simplu, uitarea sunt singurele variante de salvare, fiecare gasindu-si drumul inspre lumina prin ruperea de realitatea careia nu poate sau nu vrea sa i se adapteze. De retinut este interpretarea lui Mihai Calota, in rolul securistului, si felul subtil in care acesta reuseste, aproape fara greseala, sa manevreze farmecul diabolic al fricii, dar si transformarea subtila a personajului din tortionar in lider de opinie anticomunist, dupa '89.
Desi nu este un spectacol revelator, printre temeri, visuri imposibile si spalatorii de masini, Complexul Romania reuseste sa transforme marturia personala a unor tineri creatori despre trecutul si prezentul lor, in fata unui viitor catre care pare ca privesc cu incrancenare, intr-un moment teatral viu si, uneori, credibil.

AFACERI DE LA ZERO