S-a scris destul de mult pe tema destrămării comunismului în România, chiar şi despre sfârşitul regimului, cu deosebire studii istorice şi memorii mai mult sau mai puţin părtinitoare. S-au scris chiar şi opere literare, puţine dintre ele cu o calitate aparte.
De aceea, am privit acest roman* cu mari reticenţe, m-am apucat să-l citesc târziu, m-am enervat, l-am abandonat şi reluat după aceea, cu sentimente contradictorii. Înainte de toate, pentru era scris de un străin şi am fost convins că, oricât de multă vreme ar fi trăit aici, i-a scăpat fibra cea mai ascunsă a trăilor românilor; mai ales că numele autorului nu-mi spunea nimic, adică nu se numărase printre cei care chiar se făcuseră cunoscuţi drept cunoscători ai evenimentelor. Nu m-am înşelat. În al doilea rând, pentru că am fost convins că va relua câteva clişee despre viaţa în comunismul românesc şi despre evenimentele din decembrie 1989. Nu m-am înşelat nici în această privinţă. În al treilea rând, pentru că mă temeam că mă voi trezi în faţa unor teze. Nici din acest punct de vedere nu m-am înşelat. Şi, totuşi, vreau să subliniez de la început că cititorul care are puterea să treacă de prima jumătate a cărţii, în care apar abundent toate hibele enumerate mai sus, nu va fi dezamăgit.
Nici acum, după ce am citit prezentarea editurii, nu ştiu cine este Patrick McGuinness. Se spune că acest poet şi prozator s-a născut în 1968, în Tunisia, a trăit în Ţara Galilor, însă şi-a petrecut o parte din viaţă în mai multe ţări - Venezuela, Iran, Belgia, Anglia şi România. Este profesor de franceză şi literatură comparată la Universitatea Oxford, traducător al lui Stéphane Mallarmé şi editor al unei cunoscute antologii de poezie simbolistă franceză. În 1998 i se decernează Premiul Eric Gregory pentru poezie, iar în 2001, Premiul S.J. Levinson din partea Fundaţiei Americane de Poezie. În 2009 este numit "Chevalier dans l'Ordre des Palmes Académiques" pentru serviciile aduse culturii franceze. Romanul des pre care vorbim în acest număr al "Ziarului de duminică" este de debut şi a fost nominalizat la Costa Book Awards şi Man Booker Prize în 2011. Cu toate acestea, rămâne impresia foarte puternică că sub acest nume Patrick McGunness se ascunde altcineva, care va fi cunoscut România în acea vreme şi care, din motive numai de el ştiute, nu vrea să scrie pe faţă. De ce?
În primul rând, pentru că în desfăşurarea acestui roman se adună cam toate clişeele despre realitatea comunistă românească: teroarea răspândită de Securitate, magazine goale, magazine doldora de produse destinate nomenclaturii, corupţie, înfloritoarea piaţă neagră, programe minime de televiziune, lipsa apei, lipsa căldurii şi a curentului electric, discrepanţele între viaţa searbădă a omului de rând şi opulenţa politrucilor care trăiesc în cartiere luxuoase şi pierd vremea în cluburi selecte, vânzarea evreilor şi a saşilor, interzicerea avorturilor, chefurile monstruoase ale "delfinului" Nicu Ceauşescu etc, etc. Acţiunea romanului se petrece la Bucureşti, la sfârşitul regimului comunist şi în prima sa jumătate se adună elementele care descriu lumea vremii, cu toate clişeele despre care vorbeam, încât, la un moment dat, nu mai ştii dacă e un roman sau o şarjă critică. Personaje fictive se amestecă cu altele ale căror nume doar sunt fictive, altfel lesne de recunoscut ca personaje care chiar au făcut istoria atunci. Exemplul cel mai clar ar fi Sergiu Trofim, sub ale cărui trăsături se ascunde biografia lui Silviu Brucan.
Protagonistul cărţii este un tânăr englez sosit la Bucureşti ca să predea la catedra de limba engleză a universităţii, care se trezeşte în mijlocul unei lumi duplicitare - din prima zi trebuie să dea o recomandare unei persoane care i-ar fi studentă şi pe care de fapt n-o cunoaşte. Dar personajul, despre care aflăm la un moment dat că n-are decât douăzeci şi unu de ani, este neverosimil, mult prea matur pentru vârsta sa, mult prea capabil de analize. Să presupunem însă că este posibil. Peisajul devine din ce în ce mai sumbru, pe măsură ce se apropie sfârşitul anului 1989. "Comunismul cădea, dar noi nu eram conştienţi de asta în momentul acela - sau nu în Bucureşti."
Întreaga atmosferă sugerează că nu exista altă ieşire decât revoluţia sângeroasă la care va recurge ţara. Ceea ce se şi întâmplă, preciptat, cu o concluzie unică: "Ceilalţi oameni din încăpere sunt foarte asemănători cu cei pe care i-au înlocuit. În majoritatea cazurilor, de fapt, sunt fix aceiaşi."
Romanul a fost, dacă luăm de bune, spusele editurii, de pe ultima copertă, foarte bine primit. La câteva săptămâni de la publicare, s-a regasit pe lista nominalizărilor la Man Booker Prize. Iar criticle au fost pe măsură: "Supravegherea şi coruptia invadează atât de puternic această lume, încât moneda de schimb a relatiilor umane se degradează, iar inocenţa îşi pierde valoarea pe zi ce trece." (The Spectator) "Romanul reuşeste să fie în acelaşi timp amuzant şi înspăimântător, sceptic, dar nu otrăvit fatal de o asemenea experienţă." (The Times Literary Supplement)
Şi, totuşi, rămâne, cel puţin pentru autorul acestor rânduri, o insatisfacţie. Destul de pronunţată.
*) Patrick McGuinness - Ultimele o sută de zile. Editura Polirom. Traducere din limba engleză şi note de Ana-Maria Lişman.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
