Anul 2011 pare să fie un an… Vasile Tolan. După vernisajul din mai de la Galeria de artă "Goldart-Hilton" şi apariţia unui album retrospectiv, a urmat - tot în perioada anotimpului fierbinte - expoziţia bistriţeană de la Galeria "Arcade". Momentul este şi unul de importanţă retrospectivă, dar şi unul de înnoire. Născut la Buru în 1953, studiind la Cluj şi la Bucureşti, doctor în arte vizuale al Universităţii Naţionale de Artă din capitală şi, din 2001, profesor în cadrul acesteia, Tolan este tot ce poate fi mai didactic printre spiritele libere şi tot ce este mai liber în tagma dascălilor.
Evoluţia lui, remarcată etapă cu etapă (şi la vreme) de o serie de condeieri, printre care se numără Deorgeta Djordjevic, Cristian Robert Velescu, Livius George Ilea, Oliv Mircea, Gheorghe I. Anghel, Marin Gherasim, Emil Cira, a însemnat, în timp, privilegierea ludicului şi a abstractului, exploatarea sau, mai bine zis, descoperirea expresivităţii artistice a naturalului, pariul pe spontaneitatea creatoare nezăgăzuită, la egalitate sau chiar privilegiată în raport cu raţionalitatea sau construcţia ideatic-vizuală.
O spune, de altfel, chiar artistul, într-o declaraţie cu valoare de program: "Mă preocupă în egală măsură expresia materiei brute, diversitatea modului ei de manifestare, rezonanţa pe care o are şi expresia gestului liber, spontan, care vine din adâncurile fiineţei umane sau, cum ar spune Jung, din partea abdominală a ei. Mă tentează prea puţin figurativul (reprezentarea), doar în măsura în care acesta mă poate ajuta la crearea de forme, volume, ritmuri fără să aibă trimiteri ideatice la reprezentarea respectivă.
De cele mai multe ori, obiectul creat (pictură, grafică, fotografie sau obiect pur şi simplu) caut să aibă doar un mesaj comunicat vizual, direct, fără conotaţii, simbolistică sau alte trimiteri în zona conceptualistă, cel puţin până în acest moment. Aceasta întrucât consider plastica drept arta care spiritualizează prin excelenţă materia palpabilă, conceptul şi simbolul, noţiunile în general putând doar completa impactul vizual".
Tolan se declară astfel, un materialist şi un minimalist, totodată, ca unul ce neglijează construcţiile de aer ale imaginaţiei dar şi propaganda sau ideologia, eliberând plasticitatea din constrângerile trimiterilor la planuri secunde şi terţe. Atitudinea este iconoclastă în sens istoric - ca opoziţie la iconodulism - şi ar aduce cu un ascetism al picturalităţii dacă nu ar fi intens şi mereu contrabalansată de exuberanţa jocului cu pensula şi cu celelalte tehnici aflate la dispoziţia plasticianului.
Creaţia lui Tolan s-ar putea numi oricând semn, ritm, volum ori cromatică; dar tot la fel de bine s-ar putea şi dispensa de vreun nume. Din această situaţie de "rece - cald" sau "înalt - jos", altfel spus, din oximoronia implicată în gestualitatea creatoare a pictorului rezultă o tensiune specifică. Ea a ajuns însemnul unei arte înţelese ca drum în căutarea eliberării fără oprelişti şi a unui naturism anti-rousseauist, căci nu se caută (precum în practicile realismului sau ale hiper-realismului), redarea cu fidelitate fotografică - fie şi dusă înspre maniacal - a ambientului, ci o fenomenologie a suprafeţelor, culorilor şi sincopărilor prezente în jurul nostru.
Tratarea se dovedeşte nu numai muzicală, ci o pasiune înrudită cu cea a cercetătorului aplecat peste microscop ori a astronomului ce vede firmamentul cu instrumente optice specializate, stăruind asupra unui nivel al naturalului pe care alţii îl expediază, obsedaţi de semnificaţii. La Vasile Tolan semnificaţia nu poate fi pusă în cuvinte şi nici explicată în simboluri, adevărul fiind mai aproape de "infra" decât de "meta". E o înţelepciune de tip zen şi o căutare fără sfârşit, dar drumul oferă jubilaţii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
