Despre desertaciune, timp, carti si neasteptata intoarcere, dupa 30 de ani, la poezie... Cu Matei Calinescu prin labirintul unui proiect autobiografic...
- In recenta conferinta despre Cioran, v-ati referit la celebra sa intrebare "Cum poate fi cineva roman?". Cum percepeti dvs. aceasta "posibilitate"?
- Eu vad lucrurile altfel, prin prisma Ecleziastului biblic: Romania mi se pare o tara in care se poate face mai bine decat oriunde altundeva experienta zadarniciei, a "goanei dupa vant". In Romania - si, trebuie sa precizez, la batranete - am descoperit sentimentul zadarniciei. Romania imi apare acum ca un centru al zadarniciei, locul unde poti avea aceasta experienta concreta a zadarniciei, experienta totodata de natura religioasa sau metafizica, pe care o descrie foarte bine Ecleziastul: totul e zadarnic, totul e goana dupa vant... Zadarnice sunt cartile, zadarnica e intelepciunea, zadarnice, desarte, fara semnificatie. E, mi se pare, un privilegiu si un paradox al Romaniei profunde.
- Mi-ati vorbit despre sentimentul ratarii si despre stigmatul, autoperceput, al romanului...
- ...Care devine mai puternic cand romanul traieste in strainatate, unde multi romani nici nu vor sa fie perceputi ca romani - nu e cazul meu, eu totdeauna m-am recunoscut in primul rand roman, desi ma feresc sa vad prea multi romani... Am simtit acest stigmat, desigur, mai ales in epoca Ceausescu, in care ti-era rusine sa fii roman, cand vedeai citate, in ziarele occidentale, toate nebuniile grotesti care se spuneau despre Ceausescu. Sentimentul stigmatului e insa un lucru complicat: e sentimentul ca apartii unui grup, care poate sa fie o natiune sau o minoritate etnica, religioasa sau sexuala, si, apoi, inseamna a te percepe pe tine insuti ca pe o exceptie, ca pe o exceptie vulnerabila. Aceasta vulnerabilitate nu vine neaparat dintr-o persecutie propriu-zisa, oficiala... E, daca vrei, o introjectare a felului cum iti imaginezi ca te priveste Celalalt.
- Inteleg ca intorcandu-va in Romania, dupa 1989, nu ati regasit un "acasa".
- Lucrurile sunt iarasi foarte complicate, pentru ca prima oara cand am venit aici, dupa 20 si ceva de ani de absenta, mergeam pe strada si ma simteam ca o fantoma, recunosteam anumite locuri, dar nu ma asteptam sa fiu recunoscut, eram investit cu o calitate de invizibilitate parca, si intr-adevar treceau pe langa mine oameni care ar fi putut sa ma recunoasca, dar care acum nu ma mai recunosteau... A fost o experienta a invizibilitatii... Dupa aceea mi-am revazut prietenii, cunostintele, cu care in general m-am inteles foarte bine, dar staruia intre noi ceva din aceasta instrainare, o instrainare spectrala. Mai apoi acest sentiment s-a atenuat, poate chiar a disparut, dar persista totusi ceva din el: pentru ca esti vazut ca un om care va pleca, esti doar un calator care se intampla, acum, sa fie aici, dar e pe punctul de a pleca... As spune ca ma simt acasa nicaieri... si, oriunde m-as afla, am un curios sentiment al irealitatii... Dar lumina din Romania este frumoasa, imi aminteste de lumina veche, de dinainte de plecarea mea...
- E mai frumoasa lumina de aici?
- ...Ma atinge emotional... E o lumina subiectiva, invaluita in tot felul de amintiri, de perceptii care revin, de mici epifanii, de tip joycean, de mici reminiscente de tip proustian, o chestie foarte confuza... Dar ceea ce da sentimentul de instrainare e societatea, oamenii, felul cum gandesc, cum se manifesta...
- Percepeti desertaciunea si intr-un sens... balcanic?
- Balcanismul e un spatiu foarte important al desertaciunii, un spatiu in care densitatea zadarniciei creste, in alte locuri densitatea e mai redusa si poti sa mai uiti, dar aici esti "lovit" de ea tot timpul...
- E un "sentiment" tragic?
- Absolut... E unul din motivele pentru care vin in Romania. Aici as cita o remarca a Marthei Bibescu, care zicea (inainte de razboi): "In fiecare an vin in Romania pentru 2-3 luni, ca sa fac experienta zadarniciei", care e, si pentru mine, un fel de catharsis, de purgare a sufletului. Sa-ti dai seama ca nimic nu dureaza, ca nimic nu inseamna nimic - ce usurare!
- Cum se impaca sentimentul desertaciunii, tragismul, cu hedonismul? Pentru ca dvs. cititi Ecleziastul dintr-o perspectiva oarecum hedonista.
- Nu, nu e hedonista deloc... sau poate e pesimist-hedonista, daca accepti acest oximoron... Ecleziastul spune ca nimic nu are semnificatie, dar ca trebuie sa crezi in Dumnezeu si ca trebuie sa te bucuri de viata, in prezent, pentru ca nu stii ce-ti aduce clipa viitoare; e aproape o datorie sa te bucuri de viata, sa nu o dispretuiesti, desi nimic nu are nici o semnificatie... As spune chiar - din punctul de vedere al Ecleziastului - ca nici macar cautarea lui Dumnezeu nu are nici o semnificatie, nici o cautare nu are nici un fel de semnificatie, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa cauti, daca asta te face sa te bucuri.
- Revenind la carti, la un moment dat, in A citi, a reciti, va referiti la "comoara din insula"... Care e comoara din insula dvs.?
- Nu stiu, este un ceva pe care-l caut, pe care ma straduiesc sa-l gasesc, pe care uneori mi se pare ca l-am gasit, alteori mi se pare ca l-am pierdut, nu este ceva precis, nu poate fi definit sau poate fi definit doar in termeni atat de subiectivi si de privati, incat nu poate fi comunicat.
- Vorbiti-mi despre Tu, volumul de poezie care a aparut zilele acestea la Polirom.
- E o continuare a Portretului lui M, intr-un mod straniu, pentru ca, dupa 30 de ani, in care credeam ca poetul din mine s-a sinucis, mi-am dat seama ca de fapt el traieste inca sau poate ca a reinviat...
- Legat de cartile dvs., care alcatuiesc un fel de puzzle, am putea gasi un fir conducator... matein?
- Eu am fost totdeauna obsedat de bogatia amintirilor mele, inca din adolescenta, si proiectul meu, neformulat pe-atunci, era un proiect autobiografic; vrand-nevrand am ajuns sa compun din diferite fragmente, apartinand unor genuri diferite, un fel de autobiografie, pe care ramane sa o completez, caci mai sunt in acest puzzle cateva piese care lipsesc. Zacharias Lichter este in fond o scriere autobiografica, desi personajul central are un model real, pe care l-am si explicat. E un portret, dar in mod ciudat aceasta scriere nu are nici o legatura cu alte scrieri ale mele din acea perioada, care erau ori circumstantiale, ori universitare. Vreau sa spun ca din trecut trebuie retinuta doar aceasta carte, Viata si opiniile lui Zacharias Lichter, in care n-am crezut multa vreme... Am renegat-o multi ani si am redescoperit-o dupa '89, cand am scris, in '92-'93, Amintiri in dialog, sub forma unor scrisori lungi cu Ion Vianu si am discutat-o mai pe larg...
- Deci proiectul autobiografic a inceput sa va reintereseze dupa '89...
- Da, dupa '89, cand se prefigura posibilitatea intoarcerii in Romania si mai ales posibilitatea reintoarcerii in limba romana. Dupa Amintiri in dialog, a urmat cartea despre recitire, care este o carte foarte autobiografica, dedicata fiului meu Matthew. In ea am incercat sa inteleg problemele de comunicare si de reflectare a comunicarii, si atunci interesul meu s-a intors spre lectura, vazuta din punct de vedere psihologic si din punctul de vedere al propriei mele biografii de cititor. Aici am fost influentat de problema povestirilor postbelice ale lui Mircea Eliade, care totdeauna m-au intrigat, am simtit ca e un secret in ele, ceva care imi scapa. Si volumul Despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu deriva tot dintr-un proiect autobiografic, e un fel de parabola si ar trebui citita ca atare.
- In final, o intrebare clasicizata: ce carte ati lua cu dvs. pe o insula pustie?
- E o intrebare foarte veche... Pe o insula pustie?... Biblia si Shakespeare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
