Secolul XX a fost caracterizat in multe privinte ca iesit din comun - prin curba accelerata a cresterii populatiei globului, printr-o dezvoltare tehnologica exploziva, prin ascensiunea si prabusirea sistemelor fundate pe ideologii totalitare - comunismul si fascismul/nazismul -, prin conflictele sangeroase culminand cu cele doua razboaie mondiale. Si enumerarea ar putea fi, desigur, continuata.
S-a vorbit si s-a scris insa mai putin despre un alt fenomen care a atins in veacul trecut o virulenta si proportii nemaiintalnite in istorie, anume despre alungarea a milioane si milioane de oameni, a unor populatii intregi de la vatra existentei lor seculare. Urmare in parte a destramarii unor mari imperii multinationale (otoman, tarist, austro-ungar) sau a imperiior coloniale (britanic, francez), in parte a credintei naive ca statul monoetnic ar fi capabil sa rezolve definitiv vechile rafuieli, dar si o consecinta a delirului paranoic al nationalismului agresiv si al rasismului, a violentei si a urii dezlantuite de ororile razboiului, precum si a repetatelor modificari ale frontierelor nationale, ideea epurarii etnice, cu tot cortegiul ei de silnicii si suferinte de neimaginat, a fost nu o data promovata ca solutie salvatoare, inscrisa cu mandrie in conventii si tratate internationale, legitimata chiar prin pecetea unor foruri de talia Ligii Natiunilor, pana sa fi ajuns - nu fara ezitari si chiar impotriviri - a fi scoasa in afara legii. Intr-o hotarare a Comisiei pentru Drepturile Omului a O.N.U., adoptata la 17 aprilie 1998, se afirma (art.4/2) ca "Nimeni nu poate fi silit
sa-si paraseasca locul de domiciliu" si ca (art.6) "Este ilegala orice practica sau politica care are drept tel sau efect sa modifice, prin alungare, stramutare si/sau stabilire de colonisti, sau printr-o combinatie a acestora, componenta demografica a unei regiuni unde e statornicita o minoritate nationala, etnica, lingvistica ori de alta natura, sau o populatie autohtona."
Dar pana la adoptarea unei condamnari fara nici un echivoc drumul a fost lung, presarat cu enorm de multe victime, la care, din pacate, se mai adauga inca pe alocuri noi contingente. In secolul XX, se apreciaza ca numai in Europa au fost alungati sau au luat drumul refugiului intre 80 si 100 de milioane de oameni. O statistica mai precisa nu e posibila, deoarece propagatorii unor asemenea masuri nu aveau nici un interes sa tina o evidenta exacta a celor vizati. Mai mult de 30 de populatii europene si-au pierdut partial sau total patria, de la albanezi, armeni, azeri, pana la estonieni, georgieni, ingusi, si la polonezi, tatari, ucraineni - nemaivorbind de destinul tragic al evreilor europeni, prigoniti, deportati si internati in lagarele de exterminare naziste. Dislocarea unor intregi grupuri etnice a avut loc mai ales in centrul, estul si sud-estul continentului, unde frontierele trasate dupa primul razboi mondial prin zone cu populatii mixte erau nu o data contestate, iar mai apoi politica de expansiune a regimului hitlerist si dictatura stalinista - in preajma, in timpul si respectiv indata dupa al doilea raboi mondial - si-au potentat reciproc efectele catastrofale si in acest plan. Nu o data cauzele si efectele se inlantuie peste generatii, inchizand cercul vicios al vendetei de speta primitiva si al vrajmasiei oarbe, starnite si intretinute cu cinism de catre campionii iresponsabili ai demagogiei patriotarde.
Nu este deloc intamplator ca tocmai natiunea germana, de la care a pornit nu numai scanteia celor doua conflagratii pustiitoare, ci si, in cei doisprezece ani ai ciumei brune, incercarea brutala de supunere si nimicire a altor etnii, a fost in cele din urma crunt lovita de reculul propriilor faradelegi: peste 15 milioane de germani au fost, la randul lor, izgoniti de pe plaiurile natale si se estimeaza ca 2,5 milioane dintre ei n-au supravietuit acestui calvar - copii, femei, batrani, victime ale unei razbunari otova la adresa politicii criminale a regimului hitlerist. Este cu atat mai demn de mentionat faptul ca, in deceniile care au trecut de atunci, in loc sa se lase antrenata in escaladarea spiralei urii si a revansei, natiunea germana a gasit forta morala de a-si asuma deplina raspundere pentru nelegiuirile perioadei naziste, gest fara precedent in istorie si fara egal in lumea de astazi, care a netezit drumul reconcilierii cu popoarele vecine si al constituirii Uniunii Europene. In acest cadru se inscrie, printre altele, proiectul unui Centru european impotriva expulzarilor (Zentrum gegen Vertreibungen), o initiativa pornita, cum nu se putea mai semnificativ, de la Liga Expulzatilor (Bund der Vertriebenen), organizatie care ii reprezinta pe urmasii milioanelor de germani izgoniti din Silezia si Prusia Orientala, din Moravia si Regiunea Sudeta, din Panonia si Slovenia. In pregatirea acestui centru, ca prim pas, a fost inaugurata de curand, la Berlin, expozitia Drumuri silnice (Erzwungene Wege), ilustrand dimensiunile dramatice pe care expulzarile in masa le-au atins in Europa secolului XX. De ce anume aceasta prima manifestare inchinata memoriei atator victime nevinovate de pe intreg continentul, precedata de multe dispute si controverse (ca de altfel si proiectul insusi al centrului), a starnit reactii paradoxale la unii vecini (si chiar printre conationali), vom vedea in partea a doua a prezentului articol.
Munchen, 26 august 2006
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
