Rezumatul episoduluianterior:O sursă necunoscută (Deep Throat?) mi-a trimis jdemii de mailuridin postura de insider înpresa românească. Am decis să le fac publice.Julian Assangea venit dupăaia.
Genial! Nu ştiam. Ne-au sclipit ochii de ideeaprimită gratis, dar Gică ne-a curmatentuziasmul:
- Vedeţi că scutirile alea sunt la mine înfişet...
Am priceput subtila aluzie şi am căzut lapace.
Mă-ntreb: aţi înţeles şi dvs. subtila meaaluzie la faptul că eram şeful clasei? Pentru cei tineri, săprecizăm că în acele vremuri şeful clasei era secretarul UTC. O!,nu, nu înseamnă că învăţam cel mai bine, ferească Sfântul, şi nicinu eram cel mai cuminte - asta chiar că-i tare - sau cel maiconform cu normele ideologice. Ci doar că fusesem ales de colegi cusperanţa că o să-i apăr cel mai bine tocmai de sus-zisele norme.Ceea ce io zic că am şi făcut.
OK, erau nişte jdemii deparanteze.
Ne cheamă aşadar Gică pe G.R.-ul şi pe mine şine ia la refec. Noi - capul jos, tăcere sfioasă. Însă când ne-a datafară ("Dismissed!"), G.R.-ul a înălţat trufaş capul şi azis:
- Dar să ştiţi că a fost prima emisiune cares-a auzit!
Gică a mârâit şi-atât. Incidentul n-a avutnici o urmare, dacă e să neglijăm uralele cu care ne-au întâmpinatcolegii. Dar, vă-ntreb: de ce să leneglijăm?
•
La începutul deceniului opt al secoluluitrecut (este că sună istoric?) aveam senzaţia că sunt poet, motivpentru care bombardam cu versuri redacţiile revistelor literare,fără alt rezultat notabil decât acela că o dată mi-a răspuns, laPoşta Redacţiei, o mare poetă. Şi n-a zis să mă apuc debaschet!
După o vreme, am decis totuşi că nu este cazulsă insist cu versurile şi am virat-o spre proză. Când mi-am văzutprima dată numele în Complementul Literar-Artistic algazetei tinerei generaţii presupus comuniste, sub o prozămegascurtă, era să leşin. Cu ziarul în mână şi lacrimi în ochi amieşit din redacţie şi, pe la jumătatea distanţei până la picioarelelui Lenin, m-am întors, m-am uitat la mamutul numit Casa Scânteiişi am zis cu voce tare: "O să te cuceresc eu într-o zi!". Lângăstatuie era un miliţian blond şi nu mult a lipsit să-i spun de cesunt aşa bucuros. A doua zi, am avut ideea şugubeaţă să relatez,într-un articolaş, ceea ce tocmai trăisem. Iulian Chirvase,redactorul-şef al Complementului şimegaediorialistul de mai tîrziu, a avut ideea şi mai şugubeaţăsă-l publice, ba chiar pe prima pagină. Se numea "Debut laComplement". Era primul meu articol.
(Loc de lăcrimatnostalgic).
•
Casa Scânteiimă zăpăcise nu atât prin dimensiunea clădirii, cât prin lungimeacoridoarelor. M-am gândit că pe-acolo ar fi mişto să mergi cupatinele cu rotile (nu apăruseră încă nici skate-board-urile, nicirolele). Din păcate, n-am învăţat nici până azi să merg pe vreunfel de patine, altfel poate că aş fiîncercat.
Noţiunea de redacţie se reducea, în ochii meide atunci, la două încăperi. În una dintre ele, biroul luiChirvase, am intrat doar de vreo trei-patru ori. De regulă, băteamla uşă, o deschideam cât un lat de palmă, băgam capul şi întrebam:"Bună ziua, se poate?", la care el, aproape îngropat în manuscrise,răspundea obosit: "Mai târziu…" Numai că eu nu puteam mai târziu,eu ca să ajung acolo îmi făceam bilet de voie în interes personal,minutele lipsite se tăiau din salariu, ce ştiu copiii ăştia…Plecam, reveneam în altă zi.
Când s-a pus problema să debutez "oficial", pedouă pagini, cu prezentare, poză şi tot tacâmul, am avut cuChirvase o discuţie ceva mai lungă. Grupajul meu de proze scurte senumea "Viaţa la umbră", iar el mi-a zis: "Înţeleg unde baţi, căpolitica Partidului e un fel de umbră. Ei, bine, eu cred că e openumbră, adică ceva mai bună". La care eu am tăcut vârtos, că oştiam pe aia cu Quod licetJovis…
Moştenind pornirea epistolară a tatălui meu,am scris, de-a lungul anilor, mai multor VIP-uri după care erammort. Aşa i-am cunoscut pe scriitorul Raul Costiniu şi pe omul deteleviziune Cornel Ţarălungă, pe care urma să-l întâlnesc abia lavreo 18 ani după întâia misivă.
I-am scris şi lui Chirvase. Prima dată chiarîn vremea în care colaboram la Complement. Pentru că nu reuşeamneam să stau de vorbă cu el, i-am pus pe hârtie toate observaţiilemele despre revistă. Am aflat - pe surse - că i-a plăcut ideea. Darnici atunci nu m-a chemat să discutăm.
A doua oară i-am scris după decembrie 1989,tot despre conţinutul publicaţiei, când era director la Rapidul de Noapte. A publicatscrisoarea integral, fără comentarii. Dar şi fără a ţine cont devreuna dintre observaţiile mele.
A treia şi ultima oară i-am scris atunci când,într-un articol, se arăta dezamăgit de faptul că oameni pe care i-alansat cândva se "iau" acum de el, nerecunoscătorii. Eram euînsuşi, oarecum, un "produs Chirvase" şi i-am scris că recunoştinţanu exclude ochiul critic. Din contră, îi analizezi mai cu apăsaretocmai pe cei la care ţii, cei despre care îţi pasă şi care te-audezamăgit cumva. Nu mi-a răspuns şi nici n-a pomenit mesajul cânddrumurile ni s-au încrucişat din nou.
•
După ce Andrei Şerbănescu mi-a răspuns decâteva ori la poşta redacţiei, am ajuns să ne cunoaştem. A rămasfoarte şocat de vârsta mea aparentă: "Ia te uită! Aproape unadolescent!" Ete, vax! Aveam 26 de ani. Dar, vorba bancului, nu-midădeai nici 25.
Andrei fiind un spirit efervescent, mi-a zisel mai multe. De plidă, că ar trebui dat jos Lenin de pe soclu şipus eu în locul lui (să fi fost totuşi o ironie?). Sau că se aflăîntr-o situaţie paradoxală, de fapt eu ar trebui să-l lansez pe el,nu invers. Texte care pe mine mă făceau praf,desigur.
S-a dezlănţuit cu adevărat când am încropitprima carte şi el mi-a dat brânci spre o editură, unde am intrat pemâinile Mariei Boteanu, o respectabilă doamnă. După o vreme, Andreim-a-ntrebat ce-am mai făcut cu editura.
- Păi, ce să fac? Am lăsat carteaşi...
- Nu aşa! s-a enervat el. Trebuie săinsistaţi, să vă duceţi peste ea, să-i duceţi flori... Încercaţis-o violaţi, o să-i facă o impresie foartebună!
Eram tinerel şi ne-nvăţat, aşa că nu eramfoarte sigur că glumeşte. Mi-am imaginat o clipă scena şi m-amsperiat.
Între timp, Chirvase îmi publica din când încând proză şi articole - un soi de eseuri culturale. Urmare a unuiadintre acestea, m-am trezit acasă cu idolul meu absolut, MihaiNegulescu, tatăl textualismului românesc. Îmi luase adresa dinredacţie şi sunase la uşă atât de energic, că a stricat soneria.Când i-am deschis, în timp ce-mi cădea faţa, mi-azis:
- Am venit să mă conving căexişti.
Să spun ce-am simţit? Nu sunt atât de bunscriitor...
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
