In Romania, inainte de decembrie 1989, a existat o puternica arta amatoare studenteasca. Dupa Revolutie, in mod cu totul regretabil, lucrurile extraordinare pe care le faceau studentii-artisti au fost cumva asimilate, in constiinta noastra, cu festivismul ideologic. Este o eroare care trebuie corectata macar acum, cand arta studenteasca da, in sfarsit, semne de resuscitare.
Desi inscris, formal, in coordonatele defunctei Cantari a Romaniei, Festivalul National al Artei Studentesti (FNAS) nu era de nici o culoare ceea ce ar fi vrut oficialitatile. Sigur, lucururile n-au stat astfel de la inceput.
Arta studenteasca a debutat intr-adevar ca o bombonica pe coliva propagandei. Asta se-ntampla in "obsedantul deceniu" 6 si a avut drept "realizare de varf" Festivalul Mondial al Tineretului, Bucuresti - 1951.
O data cu relativa deschidere declansata in a doua jumatate a deceniului 7, arta amatoare studenteasca (la fel ca si arta profesionista, de altfel) a inceput sa cante alta melodie, desprinzandu-se decisiv de surata ei din mediul muncitoresc-sindical.
Cu incostienta specifica, studentii au luat de bun faptul ca acum "era voie" si s-au pus pe treaba. Atat de hotarati, incat au refuzat sa tina cont ca, dupa celebra vizita in China si Coreea de Nord, Ceausescu luase in brate "revolutia culturala" semi-militarizata.
In vreme ce presa avea lista de cuvinte interzise, iar scriitorii si regizorii de teatru se chinuiau sa strecoare "soparle", studentii faceau pe scena aproape tot ceea ce le trecea prin cap.
S-ar putea discuta la infinit despre teoria ca statul si partidul "inchideau ochii" uneori pentru a lasa o supapa nemultumirilor. Fapt este ca, in ultimele doua decenii de comunism, studentii au adus pe scena spectacole despre care, categoric, nu au a se rusina astazi.
FNAS se desfasura, practic permanent, in sectiuni de teatru, muzica, grupuri umoristice, coruri, recitari, montaj literar-artistic, brigada artistica, folclor. Felul in care acestea au infruntat cenzura si comandamentele epocii difera de la caz la caz. N-ar fi prea multe de spus despre folclor.
In schimb, brigada (termen nefericit, preluat din teritoriul muncii "voluntare") a cunoscut o evolutie ametitoare: a inceput cu cativa indivizi imobili care criticau lenea sau frizerii care iau baccis si a ajuns la nivelul legendarei echipe a lui Ion "Fiti" Arieseanu, de la Comert - un adevarat cabaret, in care se impleteau muzica, dansul si umorul devastator.
Ceva mai putin, totusi remarcabil, s-au schimbat montajele: initial, era vorba de citirea (din dosare somptuoase!) a unor poezii inchinate patriei, poporului si partidului; s-a ajuns insa la un gen invecinat teatrului, cu versuri din mari poeti, cu miscare scenica, fond muzical si joc de lumini.
Recitarile au schimbat si ele registrul: rareori mai auzeai o poezie "pe linie", iar recitatorii erau, de multe ori, actori de-a binelea (in 1979, de pilda, la Timisoara, castigatorul pe tara a fost Petre "Patrick" Marin, un interpret exceptional).
Corurile au devenit si ele, in timp, cu totul altceva decat fusesera la inceput, gratie, in special, geniului celui care a fost Ioan Luchian Mihalea - "Oanta", care a facut din grupul Song un reper artistic de neuitat, imbinand miscarea scenica si muzica in spectacole totale. Ce sa mai zicem de grupurile umoristice!
Divertis si Grupul Voua s-au lansat in acei ani, cu texte pe care le-ar putea juca si azi fara sa roseasca. Nu altceva se poate spune despre muzicieni, cu precizarea ca, in covarsitoarea lor majoritate, consacratii de azi s-au afirmat ca studenti-artisti (ulterior absolventi de Cibernetica - Mircea Florian, Lingvistica - Marcela Saftiuc sau Arhitectura - Mircea Baniciu; pe-atunci, arta se impletea cu invatamantul superior; cine are urechi de auzit, sa auda...).
In fine, teatrul. Fara nici o ezitare, afirm ca studentii amatori ai Epocii de Aur au jucat spectacole de nivel profesionist, calificate ca atare de altfel, de critici consacrati. Teatrul Podul, Teatrul CIB sau Ars Amatoria - pentru a ne limita la doar trei nume - nu s-au limitat sa participe la FNAS, ci au avut stagiuni permanente, au jucat pe scene profesioniste, au pus in scena piese de calitate si au creat adevarate fenomene.
FNAS se desfasura dupa un ciclu de doi ani. Debuta, toamna, cu faza pe institut, in care, vreme de cateva seri, concurau intre ele, pe sectiuni, trupele din aceeasi universitate. In primavara aveau loc fazele zonale, reunind castigatorii din mai multe centre universitare.
De data asta, spectacolele erau separate: intr-o zi si intr-un loc se perindau numai trupele de teatru, de pilda. Peste aproximativ un an se desfasurau, tot separat, fazele nationale, de regula in provincie.
In fiecare faza se acordau premii pentru trupe si (inconsecvent) premii pentru interpreti. Este momentul sa precizam ca studentii-artisti nu primeau nici un leu pentru ceea ce faceau. Singura recompensa materiala: tabere gratuite pentru invingatorii pe tara.
Fazele nationale ale FNAS aveau loc in anii impari, in contratimp cu alte manifestari remarcabile, precum Primavara Baladelor, care a lansat mai toti marii folkisti romani.
Faptele vorbesc
Pe de o parte, participau la FNAS cei care aveau evidente inclinatii artistice dar nu reusisera (ori nici nu-si propusesera, avand in vedere contextul social-politic) sa faca din ele o meserie. Unii dintre aceia au devenit ulterior profesionisti, majoritatea nu.
Pe de alta parte, existau o multime de tineri care vedeau in arta amatoare un prilej de a trai mai intens (cum altfel, atunci?), de a-si crea prietenii, de a avea o viata sociala fermecatoare. Din randurile acestora faceau parte oameni care stiau ca nu vor deveni vreodata vedete, dar nu conta, chiar daca nu prindeau ani de-a randul un rol.
In acelasi timp, existau numerosi "membri auxiliari" care asigurau luminile, banda sonora, regia de culise, organizarea, decorurile, vestimentatia, fotografiile si cate altele. Din pacate, camerele video nu patrunsesera in Romania, astfel incat, exceptand cateva inregistrari ale TVR, nu s-a pastrat mai nimic din acele spectacole.
Se juca oriunde: in pod, in subsol, in amfiteatrele facultatilor, in sala mare de la "Preoteasa", pe diverse holuri, in casele de cultura din centrele universitare, in studiourile de la "Nottara" sau "Giulesti", la "Casandra", in sali de sedinte ale unor institutii, la "Club A", in sali de spectacole ale unor licee. De repetat se repeta si mai variat, inclusiv acasa la vreunul dintre studenti sau in camere de camin.
Pentru trupele de teatru, elementele auxiliare erau mai pretentioase decat in cazul celorlalte genuri. Studentii isi construiau singuri decoruri (uneori la indicatiile unor specialisti, de pilda arhitecta Smaranda Maticiuc), faceau rost de muzica (banda cu "Jonathan Livingston Seagull" - Neil Diamond a fost procurata de la Centrul Cultural al SUA), isi imaginau si croiau costume, improvizau reflectoare (inclusiv din... faruri de tractor), orga de lumini, orga de sunet, concepeau si editau programe de sala.
Tot ei dramatizau textele (acelasi Pescarus J.L., parabola a lui Iisus, aparuta in "Secolul XX") si regizau spectacolele, uneori la sfatul unor profesionisti precum Dinu Cernescu, Ana Maria Caraman, Adriana Popovici si multi altii.
S-au facut compromisuri? Putine si nesemnificative: de pilda, o piesa despre eroismul soldatilor romani in lupta pentru Independenta, si asta intr-un an aniversar, 1977. Nu-mi amintesc spectacole despre partid si conducator, nici macar piese "patriotice".
In schimb, se jucau autori straini precum Richard Bach, Ingeborg Bachman, Oswaldo Dragun, teatru kabuki sau romani rebeli ca Ioan Grosan, Ion Baiesu ori Eugen Ionescu... Cu argentinianul Oswaldo Dragun a fost o faza: se ajunsese cu piesa lui in etapa zonala, dar "pe tara" erau permisi doar dramaturgi romani; ca o concesie, juriul a acceptat ca in program sa figureze... O. Dragan (dar personajele si intamplarile erau latino-americane!).
Alteori, intr-o vizibila fronda, textul lipsea cu desavarsire: Arhiteatru a prezentat la un moment dat o pantomima tulburatoare al carei subiect era inregimentarea cu forta...
Lupta cu cenzura nu era un galop de sanatate. Au existat faze antologice, iar unele spectacole "la cheie" n-au putut fi jucate vreodata. "Circulara" lui Varujan Pambuccian (pe-atunci elev si castigator al concursului "Tinere condeie"), o parabola devastatoare la adresa birocratiei, pregatita de Teatrul CIB, a intampinat doua obiectii majore.
Mai intai, piesa continea urmatoarea poezioara: "Ce bine, ce bine/ Ce bine de tine/ Ca nu esti ca mine/ Azi si in vechime/ Eu vin cu ai mei/ Tu pleci cu ai tai/ Cand vin eu e verde/ Cand pleci tu se pierde/ Umbra printre pietre". "Unde pleci tu?", s-a incruntat cenzorul. "Se pierde umbra... adica se pierde urma...".
Apoi, Povestitorul zicea: "Tocmai mi-a venit o stire din Orient: se pare ca elefantul e pe cale de disparitie. Pacat". Cetateanul vigilent i-a aratat regizorului harta lumii: "Tovarasul Nadejde, cine e 'elefantul' in Est?...".
Cea mai mare problema cu care se confrunta arta amatoare studenteasca nu era nici cenzura, nici lipsa fondurilor ori a mijloacelor tehnice, ci inevitabila fluctuatie a membrilor. Singurul lucru care o putea contracara era pasiunea.
Au existat oameni care au intrat intr-o trupa pe vremea cand erau studenti si au parasit-o la zece ani dupa absolvire. Un caz notabil este cel al lui Ion "Nony" Nadejde, creatorul Teatrului CIB.
Nu numai ca a continuat sa regizeze mult timp dupa ce a absolvit Cibernetica, dar a reusit sa puna in scena un spectacol la zece (??) ani dupa disiparea trupei. De altfel, Teatrul CIB s-a reunit la 20, respectiv 25 de ani de la prima reprezentatie.
Gazeta
Fenomenul artistic studentesc de pe scena era dublat de efervescenta jurnalistica. In fiecare faza de concurs aparea o "foaie a festivalului", in care umorul (text si grafica) spargea toate conventiile si tabuurile vremii.
Aparitia acestor variante sarcastice de "Citeste si da mai departe!" era un adevarat concurs paralel, in care fiecare facultate se straduia sa fie mai cu mot decat celelalte. Se dovedea astfel ca mediile studentesti gemeau nu doar de actori si cantareti, ci si de umoristi si desenatori.
"Stevia" (aluzie la "Urzica") de la ASE, trasa la copiator, ajunsese o revista de sine statatoare, pe care studentii si-o smulgeau din mana ca pe un manifest (ceea ce si era). Nu lipseau intepaturile intre concurenti, dar se gaseau in aceste "Academii Catavencu" avant la lettre chiar si interviuri in exclusivitate cu vedete internationale, cum a fost Peter Gilmore, interpretul capitanului Onedin din serialul omonim.
Existenta acestor publicatii, aparent perisabile si destinate exclusiv distractiei, s-a dovedit ulterior esentiala, caci ele au ramas practic singurele documente ale miscarii artistice studentesti, o Cronica scrisa - firesc! - in spiritul ironic al mediilor studentesti!
Pe scena
Studentii centrau si dadeau cu capul. Nu cred ca sunt multi actorii profesionisti care stiu ce lucru extraordinar este sa cari decoruri si sa montezi reflectoare cu o jumatate de ora inainte de spectacol!
Existau trei universuri, fiecare fermecator in felul lui: repetitiile, spectacolele obisnuite si concursurile.
O trupa serioasa repeta tot timpul anului. Cum oamenii mai aveau si cursuri, se repeta de regula in fiecare sambata si in fiecare duminica! Textele, muzica si celelalte elemente ale spectacolului erau alese cu grija, indelung discutate de toata lumea, puricate, modificate, intr-un tarziu puse la punct. A pregati o aparitie pe scena era cel mai frumos mod de a trai.
Daca unele trupe gravitau doar in jurul Festivalului, altele aveau activitate permanenta. Teatrul Podul beneficia de o "scena" proprie (in fapt, o incapere ceva mai mare, in podul Casei de Cultura a Studentilor din Bucuresti), unde juca regulat, sub conducerea regizorului Catalin Naum (fratele regretatului poet Gellu Naum), nu neaparat spectacole pregatite pentru FNAS.
Teatrul CIB (de la Cibernetica) si-a amenajat, prin 1979, un studiou aflat... la polul opus, adica intr-un subsol al clubului ASE din strada Moxa. Aici, cu cei maximum 30 de spectatori care incapeau, a avut stagiune, uneori cu doua spectacole diferite pe saptamana.
In 15-20 de metri patrati, comunicarea cu spectatorii este cu totul alta decat pe o scena adevarata! De altfel, exploatand la maximum cele mai noi procedee teatrale, actorii intrau de multe ori in public, vorbeau si jucau direct cu acesta.
Atmosfera de festival diferea de la faza la faza. In spectacolul pe institut functiona o solidaritate totala: actorii ii ajutau sa se imbrace pe cei de la dansuri populare, folkistii amenajau decorul brigazii, recitatorii faceau pe sufleurii pentru montaj si asa mai departe.
La fazele zonele si nationale, concurenta acerba nastea adversitati, secretomanii, incordare - totul insa in limitele fair play-ului. Oricum, urmareai cu sufletul la gura evolutia contraconcurentilor...
Contrazicand prejudecata conform careia profesionistii ar privi cu dispret spre amatori, nu putine vedete au aparut in spectacole comune cu trupe studentesti. Este cazul lui Florian Pittis, Mircea Florian, Gheorghe Gheorghiu si al multor altora.
In acelasi timp, participarea profesionistilor in juriile FNAS (Magdalena Popa, Aurel Gherghel, Stefan Velniciuc) ori la pregatirile spectacolelor a depasit in mod vizibil simpla obligatie. Ei au scris si au spus lucruri magulitoare sau chiar au ramas in anturajul echipelor respective.
Un moment aparte a fost Festivalul Studentesc al Umorului din 1980 (juriul fiind prezidat de regretatul Valentin Silvestru). S-a jucat in mai multe locuri. In Amfiteatrul 13 de la Arhitectura, celebrul grup Ars Amatoria de la Cluj (format in jurul revistei Echinox) a venit cu o exceptionala montare a piesei "Cantareata cheala", a lui Eugen Ionescu.
Montarea si interpretarea erau atat de convingatoare, incat, la sfarsit, cand a aparut pompierul cu furtunul in mana, spectatorii au frematat, speriati ca ca vor fi maturati cu un jet de apa!
Opinii
Bujor Bogdan Teodoriu - ministru al Cercetarii si Tehnologiei in guvernul Victor Ciorbea
Participarea la miscarea artistica studenteasca m-a influentat atat de mult incat, dupa absolvirea Facultatii de Planificare si Cibernetica Economica, am urmat si cursurile scolii Populare de Arta din Bucuresti (Sectia Actori-Regie).
In facultate am jucat cu Dan Lazarescu (alaturi de care conduceam echipa), Camil Bojin, Tavi Gune, Tavi Lupu, Paul Mitroi, Doina Brasoveanu, Nuti Tongu, Emil Pilemus. Noi scriam majoritatea textelor, regizam, interpretam, improvizam, compuneam, cantam.
Intr-o perioada in care ASE-ul inregistra pe plan national un anumit leadership in arta studenteasca - prin excelenta "brigada" de la Comert, condusa de Fiti Arieseanu, sau interesantul Teatru CIB, aflat sub conducerea lui Noni Nadejde -, echipa facultatii noastre a "explodat" in ASE ca un al treilea pol, promotor al "spectacolului total".
Ne bucuram de idealurile noastre si "muscam" in numele acestora! Intr-unul din ani, am luat premiul I pentru "Cabala Bigotilor" a lui Mihail Bulgakov (cred ca a fost prima punere in scena a piesei in Romania); vad si astazi finalul, cu publicul in picioare aplaudand minute in sir si chiar profesori mai tineri urcati pe pupitre!
Inexistenta artei studentesti in spatiul public actual este expresia inexistentei resurselor publice destinate acestui scop. Dar nu trebuie facuta o alocare bugetara uniform repartizata, ci sa fie finantate propuneri de proiecte.
A contribui la redactarea unui astfel de program ar fi una dintre marile satisfactii din viata mea, cu atat mai mult cu cat o schita am expus-o unui prieten cu cateva luni inainte de a primi invitatia Ziarului de duminica.
Ion Nadejde - liderul Teatrului CIB
O mare realizare, pentru noi, a fost crearea studioului din Moxa. Am reusit, totodata, sa avem stagiune permanenta, cu cel putin un spectacol pe saptamana din 2-3 montari existente si macar o premiera in fiecare an.
Din cauza ciclului studentesc, distributiile trebuiau modificate din mers - in total, Teatrul CIB a folosit peste 80 de actori. Stagiunea permanenta se adauga spectacolelor de festival, solicitarilor care veneau din partea altor institutii, reprezentatiilor de Ziua Mondiala a Teatrului etc.
Sigur ca ne era mai usor sa jucam "acasa", dar spectacolele erau neconventionale, ceea ce permitea adaptarea la orice spatiu scenic. Teatrul exista daca ai macar un spectator. Or, dupa 1989, cei care ar fi putut continua miscarea au constatat ca au ramas fara public.
Pe de alta parte, pe vremea noastra nu conta motivatia materiala, acum tinerii cauta o sursa de venit. In acelasi timp, educatia este acum alta, a aparut non-cultura, care cucereste foarte usor tinerii.
Exista si azi entuziasti, dar ei trebuie mai intai sa alerge dupa bani. Totusi, lucrurile incep sa se reaseze, am vazut acum cativa ani un festival de teatru studentesc, exista asadar sperante.
Adrian Fetecau - liderul grupului Voua
Eu consider "obsedantul deceniu 9" perioada de maxima inflorire a arte studentesti amatoare, in ciuda tuturor presiunilor sistemului si a cenzurii. Atunci au aparut cele trei mari grupuri umoristice care activeaza si azi: Divertis, noi, iar apoi Vacanta Mare.
Pe langa acestea, au mai fost unele cu existenta mai scurta, dar remarcabile, precum Falanster al lui Dan Goanta, la Energetica, sau Arh al lui Ghighi Bejan, la Arhitectura. Astazi, miscarea culturala studenteasca pare sa fi murit cu desavarsire. Studentii de atunci mai citeau ceva carti, cei de azi - nici macar ziarele...
Din 1984 pana in 1990 am avut stagiune permanenta (192 de spectacole!) la Teatrul "Maria Filotti" din Braila, invitati de directorul acestuia, marele actor Constantin Codreanu. In 1984, la "Preoteasa", am deschis cele 12 seri (!) ale Politehnicii cu un spectacol al carui motto era: "Fiecare gura va fi prevazuta cu un post de granicer".
Ne-am trezit in culise cu secretara cu propaganda, care ne-a cerut sa nu mai "dam" decat muzica. Am anuntat pe scena ca spectacolul se intrerupe si am provocat un vacarm de tropaituri. A urmat o noapte de "prelucrari" in camera 6, verdictul final fiind: un an de interdictie in Bucuresti.
In decembrie 1988, spectacolul 500 a fost interzis de cenzura. Atunci m-am dus, nebarbierit, la secretara cu propaganda pe Bucuresti si i-am zis: "Va rog, nu-mi faceti si necazul asta, acum doua saptamani am ingropat-o pe mama...".
Mama traieste si acum, s-o tina Dumnezeu! Femeia s-a induiosat si mi-a zis: "Dragule, tineti-l, dar aveti grija ce spuneti!". Am avut... Era in spectacol un moment cu cultul personalitatii, eu eram pudrat si pus intr-o rama de tablou, iar cineva intreba: "Sa i se vada urechea sau nu?".
Desfid pe oricine sustine ca a avut mai mult curaj decat noi. Dar n-am alergat sa ne "tragem" certificate de disidenti. Am fost dupa '89 la cateva baluri ale unor facultati si m-am infiorat de nivelul de cultura al publicului, se practica un umor suburban, oferta este la fel de jenanta ca si cererea.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
