Incheiem periplul artistului Vasile Celmare prin vremuri si locuri care au marcat cariera acestui umanist impatimit. Si astazi, la 77 de ani, artistul continua sa cerceteze: pe masa de lucru din atelierul situat in str. Pangratti troneaza un album masiv cu titlul Cosmos. Spre ce constelatii priveste maestrul? Si un secret impartasit de curand: vrea sa picteze norii. Va fi, desigur, un viitor ciclu de lucrari. (Marcela Gheorghiu)
Zig zag printre colegi de altadata
Tot vorbind despre anii de inceput, am uitat sa pomenesc cateva figuri pline de lumina cu care viata mea s-a intersectat vremelnic. Am vorbit intr-unul dintre episoadele anterioare despre Cenaclul "Stefan Luchian" - veritabila tribuna de idei pe care am infiintat-o noi prin anul IV de Institut si am amintit atunci numele unor Piliuta, Dragut, Nicodim, Bitzan, Almasanu, Blendea, Schileru (care ne-a ajutat mult) si altii - intr-un cuvant, o generatie minunata. Dar in cadrul acestei efervescente miscari culturale veneau si tineri aspiranti la actorie, studenti la Conservator... Despre ei, cu precadere despre actori, tinerii studenti de la IATC din acea perioada, din pacate nu am pomenit deloc atunci. Si imi dau seama ca trebuie sa o fac acum, cu atat mai mult cu cat, cu unii dintre ei, am impartit vremelnic relele si bunele vietii de camin. De pilda, cu Victor Rebengiuc, un remarcabil talent inca din anii de facultate! Cu el am fost coleg de camin. Dar Ion Sileanu? Cata lume stie ca a urmat doi ani de Arte Plastice la Bucuresti?
Cand am ajuns eu asistentul maestrului Gheorghe Ciucurencu, Sileanu era studentul acestuia. Vreme de doi ani i-a fost elev lui Ciucurencu, fara ca vreodata sufletul lui sa se indeparteze de cea mai fierbinte dorinta, aceea de a deveni actor. Mie, personal, chiar mi-a marturisit: "Domnu' Celmare, eu dau de cativa ani la Teatru, dar nu reusesc sa iau examenul. O sa dau si anul asta, sa stiti." A dat si a intrat... Dupa doi ani de Arte! M-am intalnit cu el si l-am intrebat: "Ce faci?" "Ma fac actor, ce sa fac." Si-a urmat drumul, ca, mine, ca multi altii.
Cu Florin Piersic ma intalneam la cantina, care era comuna studentilor de la Arte Plastice si celor de la IATC. Dar mergeam, mai ales, la Carul cu Bere. "Hai, Vasile, la o bere!" zicea si, cand ma vedea ca ezit, mai c-as vrea, mai ca n-as vrea, continua invariabil cu "Hai, Vasile, ca o dau eu". Acum, ca sa ma inteleaga cititorul si sa nu creada ca eram zgarcit, trebuie sa spun ca, in comparatie cu mine, ei castigau bani, caci colaborau pe la emisiuni de radio si televiziune. M-au luat si pe mine o data la Radiodifuziune, in echipa de zgomote, la inregistrarea unei piese de teatru, ca sa primesc si eu un ban; l-am cunoscut atunci pe Petre Sava Baleanu, un mare regizor, care, de fapt, a pus bazele Televiziunii Romane...
Nici de colegii de liceu n-am apucat sa vorbesc! Aici, in Bucuresti, la "Aurel Vlaicu", am avut norocul sa fiu coleg cu multi oameni astazi importanti... Primul pe care vreau sa-l evoc este dirijorul Carol Litvin. De mic copil acesta a fost ajutat si sustinut de profesorul de muzica. Litvin este cel care a infiintat ansamblul de muzica al liceului - la inceput, un mic grup vocal, care apoi a crescut incet, incet si a devenit aproape o orchestra in adevaratul inteles al cuvantului. Cu acest ansamblu, din care faceam si eu parte, ne-am plimbat prin toata tara. Cum era moda - sau comandamentele epocii, pentru cei mai multi -, dupa absolvirea liceului, Litvin a urmat conservatorul la Moscova si a ajuns un dirijor mare. In cadrul acestui ansamblu, si Ioan Romulus Budura, viitorul nostru ambasador in China, ocupa un post; era acordeonist si canta foarte bine. Dar si operatorul George Cornea mi-a fost coleg; din pacate, astazi e grav bolnav. Cornea si-a dorit foarte mult sa fie regizor, dar atat de mult a fost utilizat la munca "de teren", incat astazi este un operator de prima mana, cu mai multe premii la activ (Radu George Cornea a semnat si regia catorva filme, printre care "Am fost saisprezece" - n.r.). Lui ar trebui sa-i multumeasca Sergiu Nicolaescu; fara George Cornea, nu ar fi facut "Mihai Viteazul" asa cum arata el.
Dintre colegii mei, multi au plecat in diplomatie. Unul - o frumusete de baiat - era fiul unui ilegalist (l-am cunoscut pe tatal lui - era analfabet, vopsitor de vagoane la CFR; baiatul l-a invatat sa scrie si sa citeasca). Pe colegul acesta l-am respectat intotdeauna, pentru ca niciodata nu s-a apucat sa se laude la scoala cu ispravile lui taica-sau de dinainte de '44. A studiat dimplomatia in Rusia.
In concluzie, dintre colegii mei de liceu, multi au fost ingineri straluciti, actori, muzicieni, diplomati, iar eu artist plastic. As zice ca si aceasta a fost o generatie reusita.
Arta moare, dar nu se preda
In incheiere vreau sa reamintesc cititorilor ca, vreme de aproape jumatate de veac, am fost profesor, statut la care nu am renuntat niciodata. Si de aceea nu pot incheia seria mea de evocari fara sa vorbesc putin si despre studentii mei de la Arte. Cum sunt studentii de la Arte Plastice astazi? Imi amintesc de o expozitie a tineretului care a avut loc cu ani de zile in urma, in plina "epoca de aur". Cum se obisnuia, expozitia a fost vizitata si de Ceausescu. Rectorul Institutului "Nicolae Grigorescu", care pe vremea aceea era Costin Ioanid - o mare figura a scolii romanesti de pictura -, a fost intrebat atunci: "Ce sunt lucrurile astea de pe pereti? De ce face tineretul asemenea lucrari?" Se incerca, adica, sa se dea vina pe scoala pentru "ereziile" viitorilor artisti. "Vedeti dumneavoastra", a raspuns rectorul nostru, "noi nu traim izolati; dupa principiul vaselor comunicante, ei isi gasesc calea." Nu am relatat intamplator acest episod. In momentul actual, repet, au fost desfiintate tehnologiile care te ajuta sa stapanesti mijloacele limbajului artistic. Practic, studentul de astazi e liber sa faca ce vrea. Multi dintre ei, insa, dupa ce termina Institutul, se trezesc descoperiti, fiindca scoala nu i-a inarmat pentru viata, pentru o activitate artistica in epoca in care traiesc. Dupa principiul vaselor comunicante, isi vor gasi calea; dar nu va fi deloc usor.
Cu arta contemporana se intampla un lucru care s-a petrecut intotdeauna de-a lungul istoriei. Sa dau un exemplu. In Franta, inainte de Razboiul de 100 de Ani, s-au construit catedrale ale caror vitralii sunt astazi faimoase. Cand a inceput razboiul, cuptoarele de sticla nu au mai functionat si arta vitraliilor a inceput sa palesca. Deci nemaifunctionand ceea ce iti foloseste ca sa te exprimi, totul se dizolva, ramane o vorba goala. Revenind la zilele noastre, sper ca arta contemporana sa urmeze drumul artei franceze ulterioare Razboiului de 100 de Ani. Adica sa-si revina atunci cand va ajunge la o oarecare stabilitate. Nu se poate face arta pe campul de lupta. Arta contemporana exista, nu a disparut, nici nu se afla pe cale de disparitie, dar supravietuieste inghesuita intr-un subsol. Romania este o tara cu copii foarte dotati. Stiu ca asa este pentru ca m-am ocupat indeaproape de psihologia copilului. Tineretul artistic de la noi va reusi sa revigoreze arta plastica. Dar, pentru asta, artistul aflat la inceput de drum nu trebuie sa accepte compromisul cu facilul, cu politica si cu prostul gust... Am lucrat in invatamantul superior artistic vreme de patruzeci de ani si, credeti-ma, stiu ce vorbesc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
