Ziarul de Duminică

Viaţa artistică a castelului/ de Ovidiu Pecican

Viaţa artistică a castelului/ de Ovidiu Pecican

1-9 Lucrări de Liviu Vlad. 10,11 Lucrări de Ioachim Nica

Autor: Ovidiu Pecican

16.09.2011, 00:00 148

Dacă istoria înseamnă locuire şi medievalitatea europeană înseamnă o vârstă istorică ce se lasă desemnată şi ca un timp al reşedinţelor nobiliare, atunci Transilvania se dovedeşte un pământ al medievalităţii perpetuate, de bine, de rău, până astăzi, disimulându-şi, uneori, strălucirea datorită vicisitudinilor mai recente în forma unor ruine aureolate. Privind reproducerile după ilustratele alb - negru interbelice puse în vânzare de cei ce au grijă de castelul de la Bonţida, reşedinţă din proximitatea clujeană a faimoasei familii aristocratice Bánffy, îţi vine greu să ascunzi surpriza care te năpădeşte. Ceea ce strălucea, până la al doilea război mondial, ca o bijuterie autentică, de gust occidental stratificat - urcând dinspre Renaştere către baroc prin efortul mai multor generaţii ale clanului, dar şi prin gustul şi creativitatea diverşilor arhitecţi - a ajuns, mai întâi prin distrugerea voluntară, dar parţială, survenită din partea trupelor germane în retragere, apoi prin dezinteres şi vandalizări succesive, de esenţă socialistă şi naţionalistă, o enormă şi impresionantă ruină.

Prin 1985, Ioachim Nica şi Liviu Vlad, un profesor de pictură şi un foarte înzestrat desenator, însoţiţi de câţiva discipoli ai primului, împătimiţi ai plein air-ului, descindeau în incinta vechiului castel, surprinzând în linii inspirate realitatea momentului. Astăzi, când Szabó Zsolt a profitat de prilejul celei de a zecea ediţii a "Zilelor Castelului Bánffy Bonţida" - desfăşurate, după obicei, în a doua jumătate a lunii august - pentru a-i invita pe cei doi plasticieni să îşi expună lucrările, acea realitate s-a schimbat într-un dublu sens. Pe de o parte, unele elemente de arhitectură au dispărut cu desăvârşire, rămânând imortalizate în lucrările de artă pe care mai cu seamă Liviu Vlad le expune. Pe de altă parte, iniţiativele restauratoare au avansat suficient în ultimii douăzeci de ani pentru a îngădui vizitatorului să înţeleagă ce a fost şi ce ar putea, eventual, redeveni splendida reşedinţă unde grajdurile permiteau adăparea cailor proprietarului din splendide cupe de piatră sculptate în formă de scoici.

Exigent cu sine, ori poate socotind că aşa este cel mai bine reprezentat, Ioachim Nica prezintă, în expoziţia intitulată (în română, dar şi în maghiară şi engleză) Bonţida în clarobscur, abia două lucrări de grafică, în care locul, deşi recognoscibil în liniile sale esenţiale, devine topos al unei stări tensionale şi al unor contraste între plin şi gol, tumult şi înseninare, amprentă şi obliterare. Este, fără îndoială, un expresionism confesiv, dar şi un protest la adresa stării lucrurilor găsite la faţa locului. Nimic survenit din naturaleţea unei peisagistici modelate de rigoarea realismului sau a naturalului, căci până şi plopii - azi dispăruţi - ce urcă în înalt, depăşind cadrul suportului şi rupând axial construcţia, conduc privitorul, precum nişte jaloane pâlpâinde, în altă logică a iscodirii vizibilului şi invizibilului.

Completate, peste ani, în 2009, de o altă serie de desene (şi chiar de două splendide acuarele), lucrările iniţiale ale lui Liviu Vlad - artist îndrăgostit de Cluj, de Italia şi, iată, de o temă romantică pe care o scoate din previzibilul istoricizat al contemplării ruinelor - ajung, astăzi, preţioase mărturii nu doar a unei etape din calea măcinării unor urme de civilizaţie (prin efortul conjugat al intemperiilor şi oamenilor). Ele devin o meditaţie preţioasă, întinsă pe durate ample din viaţa artistului, referitoare la destinul istoric, la perpetuarea în timp a creaţiei de artă şi a perisabilităţii urmelor umane. Într-un fel, este conţinută aici o confesiune de mare valoare a unui artist înverşunat în a lupta cu eternul "nu se poate" al actualităţii schimbătoare. Liniile lui fine, de mare acurateţe, puse în slujba unei plasticităţi de mare efect - rezultate, în parte, de pe urma alegerii angulaţiei şi a decupajului de-a dreptul "regizoral" -, trecerea de la desen la grafica ce utilizează culoarea şi, apoi, la acuarelă permit înţelegerea mai profundă, eliberată de zbucium şi sublimată în jubilaţia unei parcă eterne redescoperiri, a altitudinii calitative de la Bonţida întruchipate de balcoane, turnuri sau ancadramente de ferestre. Liviu Vlad nu este (doar) un arheolog al peniţei şi penelului. Demersul lui se revendică doar într-o linie genealogică îndepărtată din Preziosi ori din Carol Pop de Szathmáry. Ca întotdeauna în peisagistică, poveştile care se prefiră printre tuşe, haşurări şi adumbriri ritmează prin contraste de lumină şi întuneric, prin muzicalitatea diversă a cromaticii sau a densităţii desenului o experienţă personală de mare valoare tocmai prin forţa sugestiei şi capacitatea de a transporta într-o viziune de artist generos, amfitrionic.

La a zecea ediţie a manifestării bonţidene, unde întâmpinarea discursivă a aparţinut excelentei critic de artă Viorica Guy Marica şi lui Szabó Zsolt însuşi, bucuria întâlnirii cu autenticitatea aerată şi transparentă, sau tumultoasă şi densă, a artei survine spontan şi nestânjenită.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO