*
O urmez pe Emma pe scări şi număr pe degete lunile scurse din noiembrie până în mai. N-am mai fost la ea acasă de şase luni. Înainte, era practic a doua mea casă. Dar după ce am mers cu toţii la premiera filmului Toy Story, am interpretat greşit şi mi-am închipuit că vrea să fim ceva mai mult decât prieteni.
Însă nu era aşa.
Când ajungem în camera ei, Emma face un semn spre computer.
— Uite.
Pe ecran este un economizor care îţi dă senzaţia că mergi printr-un labirint cu pereţi din cărămidă.
— Drăguţ, spun şi-mi sprijin skate-ul de comoda ei. Abia dacă auzi că e în funcţiune.
Camera ei arată la fel ca pe vremuri, cu excepţia unei vaze cu trandafiri albi ofiliţi de pe comodă. De tavan sunt prinse câteva felinare roşii din hârtie. Două panouri din plută aflate aproape de patul ei sunt înţesate cu fotografii şi cu cotoare de bilete de cinematograf şi de la balurile şcolare.
Emma clatină din cap.
— Îmi pare rău, spune râzând. E o prostie.
— Ce-i o prostie?
Îmi dau din ochi părul ud de sudoare. După ce mi-am luat roţile cele noi, m-am întâlnit cu Tyson în parcarea de la biserica First Baptist ca să ne dăm cu skate-ul. Între slujba de dimineaţă şi cea de seară, parcarea e goală şi sunt nişte rampe bestiale în asfalt.
Emma stă lângă scaunul de la birou şi-l întoarce spre mine.
— Uite cum stă treaba, vreau să-mi cânţi un pic în strună.
Mă aşez şi Emma mă răsuceşte la loc până ajung cu faţa la monitor.
— Mişcă mouse-ul — zice— şi spune-mi ce vezi.
Nu ştiu dacă de vină e faptul că mă aflu din nou în camera ei, sau comportamentul ei ciudat, dar situaţia asta mă stânjeneşte.
— Te rog, spune, apoi merge la fereastră.
Mişc mouse-ul. Peretele de cărămidă rămâne nemişcat şi apoi dispare. Apare o pagină de internet cu mesaje şi fotografii mici răspândite peste tot, ca un caleidoscop. Habar n-am la ce ar trebui să mă uit.
— Femeia asta seamănă cu tine, spun. Ce tare!
Mă uit spre Emma, dar ea priveşte pe fereastră. Fereastra ei dă spre peluza din faţă şi de asemenea spre fereastra băii mele de la etaj.
— Nu seamănă perfect cu tine. Dar dacă ai fi mai mare, asemănarea ar fi perfectă.
— Ce altceva mai vezi? întreabă Emma.
— O cheamă ca pe tine, doar că numele ei de familie e Jones.
În partea de sus a paginii scrie „Facebook”. Este dezorganizată, cu desene şi scris peste tot.
— Doar n-oi fi făcut tu chestia asta, spun.
Anul ăsta fac cursul de Procesare de text I, la care ne învaţă cum să creăm, să modificăm şi să salvăm documente pe computer. Emma e cu un an mai mare, la Procesare de text II.
Se întoarce spre mine cu sprâncenele ridicate.
— Nu că n-ai putea, spun.
Se pare că Emma a făcut pagina asta ca temă, creându-şi un viitor fantezist. Spune că Emma Nelson Jones a mers la liceul nostru, că acum locuieşte în Florida şi că s-a măritat cu un tip pe nume Jordan Jones Jr. Numele soţului pare inventat, dar cel puţin nu şi-a spus Emma Nelson Grainger, după numele atletului. Sau Emma Nelson Wilde, după numele păpuşelului ăluia cu care umblă acum. Apropo de Graham, n-a zis ea că-i dă papucii până acum?
Emma stă pe marginea patului, cu mâinile între coapse.
— Ce părere ai?
— Nu mi-e prea clar ce ai vrut să faci cu asta, spun.
— Adică?
— Când trebuie s-o termini? întreb.
— Când trebuie să termin ce?
Emma vine lângă mine, se uită la ecran şi-şi loveşte uşor buzele cu două degete. Din cauza părului din care îi cad picături pe tricou, încep să se vadă steluţele în culorile
curcubeului de pe sutien. Încerc să nu mă uit.
— Josh, spune drept, zice ea. Cum ai făcut chestia asta?
— Eu??
— Tu mi-ai spus să descarc CD-ROM-ul ăsta, spune Emma. Se apleacă şi dă pe „Eject” ca să scoată CD-ul. Ai spus că e de la AOL.
— Aşa şi e! Arăt spre ecran. Tu crezi că eu ştiu cum să fac chestia asta?
— Ai destule fotografii cu mine. Poate ai scanat vreuna la şcoală şi…
— Şi am modificat-o ca să te fac să pari mai mare? Cum aş putea face aşa ceva?
Încep să-mi asude mâinile. Dacă nu a făcut Emma asta, atunci…
Îmi frec mâinile pe genunchi. O parte din creier îmi şopteşte că ar putea fi o pagină de internet din viitor. Cealaltă urlă la prima că e o idioată.
Pe ecran, Emma Nelson Jones zâmbeşte, ceea ce îi creează mici riduri la coada ochilor.
Emma loveşte uşor monitorul.
— Crezi că e vreun virus?
— Sau o glumă, spun.
Scot CD-ROM-ul din computer şi îl studiez. Poate că vreun coleg ştia că Emma îşi ia un computer nou, aşa că a creat un CD cu aspect credibil şi… mi l-a pus mie în cutia poştală?
Pe ecran sunt o serie de propoziţii scurte ce coboară în mijlocul paginii. Sunt scrise de Emma Nelson Jones şi apoi i-au răspuns ceilalţi.
Emma Nelson Jones
Mă gândesc să-mi fac şuviţe decolorate.
Acum 4 ore ∙ Îmi place ∙ Comentează
Mark Elliot Nu schimba nimic, E!
Acum 57 de minute ∙ Îmi place
Sondra McAdams Hai să ne băgăm împreună!! :)
Acum 43 de minute ∙ Îmi place
— Dacă asta e o glumă, atunci eu una nu mă prind, spune Emma. Ce-ar trebui să însemne chestia asta?
— Evident e din viitor. Mă pun pe râs. Poate că pagina asta e semn că ajungi celebră.
Emma îşi pierde cumpătul.
— Mda. Cum aş putea eu deveni celebră? Cu saxofonul meu? Cu atletismul? Sau crezi că sunt o patinatoare faimoasă?
Intru şi eu în joc.
— Poate că patinajul pe role o să fie sport olimpic în viitor.
Emma trage un chiot şi-şi izbeşte palmele.
— Poate că devine Cody atlet profesionist şi mergem împreună la Olimpiadă!
Ce mă enervează că pomeneşte de Cody Grainger în orice discuţie.
Arată spre ceva din josul paginii.
— Ce e asta?
Emma Nelson Jones
Cine ghiceşte unde a fost soţiorul meu weekendul trecut?
Acum 20 de ore ∙ Îmi place ∙ Comentează
Sub text, în mare măsură ascunsă de partea de jos a ecranului, e o fotografie. În partea de sus e ceva ce pare a fi apa unui ocean. Trec cu mouse-ul peste ea.
— Să dau clic să văd dacă…?
— Nu! spune Emma. Dacă e un virus şi cu cât deschidem mai multe lucruri, cu atât se înrăutăţeşte situaţia? Nu vreau să-mi stric computerul cel nou.
Îmi smulge CD-ROM-ul şi-i dă drumul în sertarul de sus al biroului.
Mă întorc cu scaunul ca să mă uit direct la ea.
— Haide, mă, chiar dacă e o farsă, nu vrei să vezi cu cine zice că ai să te căsătoreşti?
Emma se gândeşte o clipă.
— Bine, încuviinţează.
Dau clic pe fotografie şi apare o fereastră nouă. Urmărim pătratul mare din centru cum se încarcă de sus în jos. Mai întâi se văd valurile uşor agitate ale oceanului. Apoi chipul unui bărbat. Poartă ochelari de soare cu rame negre. Apoi degetele, prinse de botul unui peşte care seamănă cu cel al unui peşte-spadă. Când fotografia s-a încărcat complet, vedem că bărbatul stă la prora unui vas de pescuit.
— Mamă, ce peşte uriaş! spun. Oare unde e? Presupun că în Florida.
— E bestial! spune Emma. Pentru un tip în vârstă. Oare unde e făcută poza?
O bătaie rapidă la uşa Emmei ne face să tresărim, apoi intră mama ei în cameră.
— Îţi place computerul cel nou? întreabă. Aţi intrat pe internet, profitând de toate orele alea gratuite?
Emma se mută un pic ca să acopere monitorul.
— Căutăm informaţii despre peştii-sabie.
— Şi despre viitorii soţi, spun, ceea ce-mi atrage din partea ei o ciupitură dureroasă de braţ.
— Poţi să cauţi mai târziu? întreabă mama ei. Marty trebuie să sune un client înainte de cină şi nu poate cât timp eşti tu conectată la internet.
— Dar n-am terminat, spune Emma. Nu ştiu dacă mai reuşesc să dau de pagina asta.
Are dreptate. Dacă nu mai ajungem la ea? Chiar dacă e o glumă, mai sunt aşa de multe de văzut. Emma trebuie să spună ceva convingător ca să mai rămânem conectaţi.
— Avem o singură linie telefonică, spune mama ei. Scrie numele paginii pe o hârtie şi o cauţi mai târziu. Dacă internetul ăsta o să fie o problemă…
— N-o să fie, spune Emma.
Ia mouse-ul, răsuflă uşor şi se deconectează de la AOL.
Vocea electronică îşi ia veselă „La revedere!”.
— Mersi, spune mama Emmei. Apoi înclină capul spre mine. Mă bucur că ai mai venit pe la noi, Josh. Vrei să rămâi la cină?
Mă ridic şi-mi iau skate-ul, evitând privirea Emmei.
— Nu pot. Am prea multe teme de făcut, iar părinţii mei…
În timp ce lungesc ultimul cuvânt, simt cum mă aprind la faţă.
Pornim toţi trei jos. Mama Emmei se duce în baie, unde Martin aranjează pungile de plastic de la Home Depot. Emma îmi deschide uşa de la intrare şi se apleacă spre mine.
— Încerc să mă conectez din nou mai târziu, şopteşte.
— Bine, spun şi-mi cobor ochii la skate. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva.
Fragment din romanul Viitorul nostru de Jay Asher şi Carolyn Mackler, în curs de apariţie la Editura Leda. Traducere de Mariana Piroteală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
