- Dar înţelegeţi odată, trebuie neapărat să plec! îşi depărtă supărat mâinile Platon Ilici. Mă aşteaptă bolnavii! Bol-na-vii! E epidemie! Asta nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră?
Şeful de staţie îşi lipi pumnii de cojocul său din blană de bursuc, aplecându-se înainte:
- Dar cum să nu înţelegem, domnul meu? Cum să nu înţelegem, domnul meu? Trebuie neapărat să plecaţi, domnul meu, înţeleg asta foarte bine. Dar eu nu am cai şi până mâine n-o să fie niciunul!
- Păi, cum să nu aveţi cai?! exclamă răutăcios Platon Ilici. Şi atunci, ce rost mai are staţia dumneavoastră de poştă?
- Păi, uite de ce, că au plecat toţi caii şi nu a mai rămas niciunul, niciunul! repetă mai tare şeful de staţie, de parcă ar fi vorbit cu un surd. Poate spre seară să vină aici, printr-o minune, cei de la poştă. Dar cine poate şti când o să vină?!
Platon Ilici îşi scoase pince-nez-ul şi îl fixă pe şeful de staţie de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară:
- Dar dumneavoastră înţelegeţi, nene, că acolo mor oameni?
Şeful de poştă, strângându-şi pumnii, îşi întinse mâinile spre doctor, de parcă ar fi cerşit.
- Dar cum să nu înţelegem, domnul meu? De ce să nu înţelegem şi noi? Mor oameni creştini, e nenorocire, cum să nu înţelegem? Dar uitaţi-vă şi dumneavoastră pe ferestruică, vedeţi ce se întâmplă!
Platon Ilici îşi puse pince-nez-ul şi-şi mută automat privirea din ochii săi umflaţi spre fereastra acoperită de promoroacă, prin care era imposibil să se vadă ceva. Afară, ca de obicei, era o zi posomorâtă de iarnă.
Doctorul privi pendula gălăgioasă în formă de căsuţă a Babei Iaga1: arăta ora două şi un sfert.
- Acum se face trei! dădu nemulţumit din capul său mare, tuns scurt, cu părul uşor încărunţit pe la tâmple. Ora trei! Şi acolo începe deja să se însereze, înţelegi tu oare?
- Dar cum să nu înţeleg, domnul meu, cum să nu înţeleg… vru să spună din nou şeful de poştă, dar doctorul îl întrerupse ferm:
- Uite ce-i, nene! Fă-mi rost de cai din pământ, din iarbă verde! Dacă n-o să ajung azi acolo, te trimit în judecată. Pentru sabotaj.
Bine-cunoscutul cuvânt acţionă asupra şefului de poştă ca un somnifer. Parcă adormi instantaneu, încetând să mai bolborosească şi să se justifice. Trupul lui, uşor îndoit de mijloc, îmbrăcat în scurta de blană, cu pantalonii de velur şi cizmele albe de pâslă, înalte, tivite cu piele galbenă, rămase nemişcat în penumbra camerei mari, bine încălzite. Însă soţia lui, care până atunci stătuse liniştită, aplecată asupra andrelelor, într-un colţ îndepărtat, după o draperie de stambă, începu să se agite, aruncă o privire de acolo, îşi arătă faţa lătăreaţă, inexpresivă. I se făcuse lehamite de doctorul acesta în cele două ore de aşteptare în care băuse ceai, mâncase dulceaţă de zmeură şi de prune şi răsfoise revista Niva de anul trecut.
- Mihalîci, oare să-l rugăm pe Perhuşa?
Şeful de poştă îşi veni imediat în fire.
- Putem să-l rugăm pe Perhuşa, îşi scărpină el mâna stângă cu mâna dreaptă, întorcându-se uşor spre soţie. Dar dumnealor vor cai de stat.
- Puţin îmi pasă de care! exclamă doctorul. Am nevoie de cai! De cai! De caaaai!
Şeful de poştă o porni lipăind spre birou:
- Dacă nu e la unchiul lui, la Hoprov, putem să-l rugăm…
După ce se apropie de birou, ridică receptorul telefonului, învârti manivela de vreo două ori, se îndreptă, punându-şi mâna stângă în şold şi întinzându-şi capul chel în sus, de parcă ar fi dorit să pară mai înalt:
- Mikolai Lukici, Mihalîci te deranjează. Spune-mi, te rog, cărăuşul nostru nu a trecut azi pe la dumneavoastră? Nu? Foarte bine. Păi, cum să nu?! Unde să se ducă azi, este exclus, cum să nu. Ei, multe mulţumiri.
Puse cu grijă receptorul în furcă şi, dând semne de vioiciune pe faţa bărbierită neglijent, fără barbă, a unui bărbat fără vârstă, o porni lipăind spre doctor:
- Prin urmare, azi Perhuşa al nostru nu s-a dus după pâine la Hoprov. E aici, stă pe sobă. Că, dacă se duce după pâine, imediat se înfiinţează la unchiul său. Şi acolo - pun-te pe băut ceai şi trăncănit. Abia spre seară vine la noi să ne aducă pâinea.
- Are cai?
- Are o maşină.
- O maşină? îşi scoase doctorul portţigaretul, mijind ochii.
- Dacă o să-l rugaţi, o să vă ducă la Dolgoe cu maşina.
- Şi ai mei? se încruntă Platon Ilici, amintindu-şi de sania sa, de vizitiu şi de cei doi cai ai statului.
- Păi, ai dumneavoastră o să rămână deocamdată aici. O să vă întoarceţi mai apoi cu ei.
Doctorul începu să fumeze.
- Şi unde este cărăuşul ăsta al tău?
- Aici, aproape. Şeful de poştă arătă cu mâna undeva în spate. O să vă conducă Vasiatka. Vasiatka!
Nu veni nimeni la chemarea lui.
- Probabil în casa cea nouă, răspunse de după draperie soţia şefului de poştă.
Şi se ridică imediat, îşi foşni fusta pe podea şi ieşi. Doctorul se apropie de cuier, îşi luă paltonul greu, lung, dublat cu piele de ţigaie, se îmbrăcă, îşi puse căciula mare, din blană de vulpe, cu urechi, plină de resturi de cereale, îşi puse fularul alb, lung, îşi puse mănuşile, apucă ambele genţi de voiaj şi porni hotărât spre tinda întunecoasă, a cărei uşă o ţinea deschisă pentru el şeful de poştă.
Doctorul de judeţ Platon Ilici Garin era un bărbat înalt, solid, de patruzeci şi doi de ani, cu o faţă îngustă, trasă, bărbierită cu mare grijă, pe care se afla un nas mare pe care se citea mereu expresia unei profunde nemulţumiri. "Toţi mă împiedicaţi să-mi îndeplinesc acel lucru important şi singurul posibil, pentru care am fost ales de soartă şi pe care pot să-l fac mai bine decât voi toţi şi pentru care am şi pierdut deja o mare parte a vieţii mele conştiente", spunea parcă această faţă hotărâtă, cu un nas mare, încăpăţânat şi nişte ochi aproape îngropaţi în grăsime. În tindă se ciocni de soţia şefului de poştă şi de Vasiatka, care îi luă imediat amândouă genţile.
- E a şaptea casă de aicea, îi spuse la plecare şeful de poştă, alergând în faţa lor şi deschizând uşa cerdacului. Vasiatka, condu-l pe domnul doctor.
Platon Ilici ieşi la aer, mijind ochii. Era puţin ger, cam înnorat; un vânt slab, dar care nu se potolise acum, la ora trei, aducea în continuare o zăpadă măruntă.
- N-o să vă ia prea mult, bolborosi şeful de poştă, zgribulindu-se în bătaia vântului. E un om căruia nu-i pasă de profit. Numai să meargă.
Vasiatka puse genţile de voiaj pe laviţa de lângă cerdac, dispăru în tindă şi reveni repede cu o scurteică mică, cu cizme de pâslă şi căciulă; luă genţile, coborî din cerdac în zăpada adusă de vânt şi zise:
- Să mergem, boierule.
Doctorul porni după el, trăgând din ţigară. O porniră pe uliţa pustie a statului, acoperită de zăpadă. Se adunase multă zăpadă, cizmele doctorului, îmblănite, se afundau aproape până la carâmbi în ea.
"Viscoleşte…" îşi spuse Platon Ilici, grăbindu-se să termine de fumat ţigara ce se stingea din cauza vântului. "Dracu' m-a pus să trec chiar pe la staţia asta de poştă, s-o ia dracu'. O văgăună, ce să spun: iarna niciodată n-ai să găseşti cai aici. M-am jurat, dar nu, m-am dus, dumkopf1. Dacă aş fi pornit pe la şleau, aş fi schimbat la Zaprudnîi şi aş fi pornit mai departe, ei, măcar numai cu şapte verste2 mai departe, însă aş fi ajuns până acum la Dolgoe. Şi staţia de poştă e cuviincioasă, şi drumul e mai mare. Dumkopf! Acum stau aici şi pierd timpul…"
Vasiatka călca cu curaj zăpada din faţa lui, tot agitând genţile identice, aşa cum face o muiere cu găleţile din cobiliţă. Aşezarea de lângă staţia de poştă, deşi era numită "comuna Dolbeşino", era, de fapt, un cătun format din zece case răzleţe, destul de aproape una de alta. Până ajunse, pe drumul acoperit de zăpadă, la casa cărăuşului, Platon Ilici asudă uşor în paltonul lui lung. În preajma acestei case vechi, care intrase destul de mult în pământ, zăpada acoperise totul şi nu se mai vedea nicio urmă de om, de parcă nu ar fi locuit nimeni acolo. Numai vântul împrăştia vălătucii de fum alb ce ieşeau pe horn.
Drumeţii se strecurară cum putură printr-un fel de grădiniţă împrejmuită, urcară în cerdacul acoperit de zăpadă, lăsat într-o rână. Vasiatka împinse uşa cu umărul, se dovedi că nu era încuiată. Intrară în tinda întunecată; Vasiatka se împiedică de ceva şi spuse:
- Pfui…
Platon Ilici distinse cu greu în întuneric două butoaie mari, o roabă şi nişte boarfe. Nu se ştie de ce, în tinda cărăuşului mirosea a prisacă - a stupi, a polen şi a ceară. Mirosul acesta drag, de vară, nu se potrivea deloc cu viscolul din februarie. Strecurându-se cu greu pe uşa capitonată cu pânză de sac, Vasiatka o deschise, luă o geantă la subsuoară, păşi peste pragul înalt:
- Bună ziua domniilor voastre!
În casă era puţin mai cald, mai luminos şi mai aerisit decât în tindă: ardeau lemne în marea sobă rusească, pe masă se aflau o solniţă stingheră de lemn, o pâine rotundă sub un ştergar, într-un colţ se vedea, înnegrită, o icoană, iar pe un perete atârna singuratică o pendulă ce arăta cinci şi jumătate. Doctorul nu remarcă nicio mobilă, numai un cufăr şi un pat de fier.
- Nene Kozma! strigă Vasiatka, lăsând genţile jos cu grijă.
Nu răspunse nimeni.
- Să fi ieşit în curte? îşi întoarse Vasiatka spre doctor faţa mare, pistruiată, cu un năsuc amuzant, roz, parcă jupuit.
- Ce-i? se auzi dinspre sobă şi apăru un cap roşcovan, ciufulit, cu o bărbuţă numai smocuri şi nişte ochi nedormiţi, care abia se mai vedeau.
- Salutare, nene Kozma! strigă bucuros Vasiatka. Uite, doctorul se grăbeşte să ajungă la Dolgoe, dar la poştă nu-i niciun cal acum.
- Şi ce-i cu asta? se scărpină capul.
- Păi, uite, poate-l duci tu acolo cu maşina.
Platon Ilici se apropie de sobă:
- La Dolgoe e epidemie, trebuie neapărat să ajung azi acolo. Neapărat!
- Epidemie? Cărăuşul se şterse la ochi cu degetele mari pline de bătături şi cu unghii murdare. Am auzit de epidemia asta. Vorbeau ieri la poştă, la Hoprov.
- Mă aşteaptă bolnavii acolo. Le duc vaccin.
Capul de după sobă dispăru, se auziră un scrâşnit şi scârţâitul unor trepte. Kozma se dădu jos, începu să tuşească, ieşi din spatele sobei. Era un bărbat scund, slăbuţ şi îngust în umeri, de vreo treizeci de ani, cu nişte picioare strâmbe şi nişte palme nemaipomenit de mari, aşa cum au numai croitorii. Faţa lui, cu un nas ascuţit, umflată de somn, avea o expresie de bonomie şi încerca să zâmbească. Stătea desculţ în faţa doctorului, scărpinându-şi părul roşcat, zburlit.
- Vac-cin? rosti el respectuos şi precaut, de parcă s-ar fi temut să scape acest cuvânt pe podeaua murdară, tocită şi plină de crăpături.
- Vaccin, repetă doctorul şi-şi scoase căciula de vulpe, din cauza căreia i se făcuse foarte cald.
- Dar e viscol, boierule! Perhuşa privi spre fereastra aproape oarbă.
- Ştiu că e viscol! Dar acolo mă aşteaptă oameni bolnavi! ridică doctorul vocea.
După ce se scărpină, Perhuşa se apropie de ferestruica izolată pe margini cu un fuior de cânepă.
- Uite, azi nu am ieşit nici după pâine - dădu cu degetul peste suprafaţa topită din mijlocul florilor de gheaţă de la fereastră, apărute din cauza focului din sobă şi privi pe geam. Doar omul nu trăieşte numai cu pâine, nu?
- Cât vrei? îşi pierdu răbdarea doctorul.
Perhuşa îl privi de parcă ar fi aşteptat o lovitură; o porni în tăcere spre colţul din dreapta sobei, unde pe o laviţă şi pe rafturi se aflau căldări, căni şi oale de foc, puse mâna pe un căuş de aramă, luă cu el apă din căldare şi începu să bea repede. Mărul lui Adam i se mişca în sus şi-n jos.
- Cinci ruble! propuse doctorul cu un ton aşa de ameninţător, că Perhuşa tremură.
Şi imediat începu să râdă, ştergându-se la gură cu mâneca de la cămaşă.
- Dar ce să fac eu…
Puse la loc căuşul, privi în jur, icnind:
- Păi, asta… Tocmai am făcut focul în sobă.
- Dar acolo mor oameni! strigă doctorul.
Perhuşa, fără să se uite la doctor, se scărpină pe piept, miji ochii spre ferestruică. Doctorul îl privi pe cărăuş cu o asemenea expresie a feţei sale năsoase, încordate, de parcă ar fi fost gata să-l pocnească sau să înceapă să plângă.
Perhuşa oftă, se scărpină pe gât:
- Auzi, piciule, atunci, uite, tu…
- Ce-i? Vasiatka deschise gura, fără să înţeleagă.
- Stai aici. Şi cum începe să se stingă, tragi capacul la horn.
- S-a făcut, nene Kozma. Vasiatka îşi dădu jos scurta, o puse pe laviţă şi se aşeză lângă ea.
- Maşina ta… ce putere are? întrebă doctorul uşurat.
- Cincizeci de cai.
- Bine! Într-o oră şi jumătate o să ajungem la Dolgoe. Şi o să pleci înapoi cu cinci ruble.
- Da' lasă, boierule… zâmbind, Perhuşa dădu din mâna lui mare, ca un cleşte şi se lovi peste coapse. Biiine, să mergem s-o înhămăm.
Dispăru în spatele sobei şi apăru repede îmbrăcat într-o bluză cenuşie de lână, tricotată, cu ochiuri mari, cu nişte pantaloni vătuiţi, strânşi cu o curea soldăţească sus, aproape de piept, cu o pereche de cizme cenuşii de pâslă la subsuoară. După ce se aşeză pe laviţă lângă Vasiatka şi-şi aruncă cizmele pe podea, începu să-şi pună repede obielele.
Doctorul scoase o ţigară şi se duse afară. Acolo totul era la fel: cerul cenuşiu, viscol, vânt. Satul parcă amuţise - nu se auzea niciun glas de om, niciun lătrat de câine.
Pe când stătea în cerdac şi trăgea fumul revigorant de ţigară, Platon Ilici se gândea deja la ziua următoare: "Noaptea, vaccinarea, iar dimineaţă o să mergem la cimitir să ne uităm la morminte. Numai să nu dispunem carantină pe o asemenea vreme, că o să se furişeze vreunul din încercuire, şi atunci mai prinde-l, dacă poţi. La Mitino au fost două bariere, şi tot nu au fost de folos, s-au smucit, au muşcat… E interesant de ştiut, oare Sielberstein o fi acolo? Ei, dacă ar fi acolo! La patru mâini, vaccinatul ar merge mai uşor, am reuşi să trecem noaptea prin tot satul… Nu, n-o să ajungă de la Usohi mai repede ca mine, de acolo sunt, pe numărate, patruzeci de verste, şi pe o vreme ca asta… Uite ce noroc am mai avut cu viscolul…"
Perhuşa, care, între timp, se încălţase, îşi luă un cojoc mic, negru, se strânse cu o curea lată, agăţă la brâu mănuşile, îşi trase pe ochi căciula, luă de pe masă pâinea, tăie un colţ din ea, îl băgă în sân, mai tăie o felie, muşcă din ea, mestecă, făcându-i cu ochiul lui Vasiatka, ce stătea pe laviţă:
- Ce mi-aş mai fi încălzit gura cu un ceişor, dar nu mai am când, uite ce a început să urle. E-pi-de-mie! De unde o fi aterizat oare?
- Cică de la Repişna. Vasiatka se şterse cu pumnul la ochi. Cu cai de poştă. Surugiu de-al statului, s-a dus imediat să se culce.
- Şi de ce să nu dormim şi noi, ăştia ai statului… Perhuşa aruncă o privire de rămas-bun spre sobă, îl plesni peste cap pe Vasiatka şi, mestecând, porni aşa cu bucata de pâine spre curtea din spate.
Curtea cărăuşului era la fel de nearătoasă şi de veche ca şi casa: magazia cădea într-o rână, lipită de casă, stivele de lemne erau înghesuite neglijent, mai departe se afla fânarul cu acoperişul spart şi căptuşit în pripă cu prăjini şi paie, la doi paşi se vedea, negru, şi şopronul în care, după toate aparenţele, era prea puţin probabil să fi treierat cineva în el în ultimii patru ani. Însă grajdul mic, care semăna cu o baie, era construit nu demult şi acoperit cu o draniţă mare; avea nişte pereţi bine călăfătuiţi şi două ferestruici duble. Lângă el, sub o copertină acoperită de zăpadă, se afla maşina. Scormonind în zăpadă cu cizmele, cu mersul său strâmb şi iute, Perhuşa se apropie de grajd, îşi băgă mâna în sân, pipăi sub cămaşă după cheia aflată pe un şnur, o scoase şi începu să deschidă lacătul care atârna acolo.
În spatele uşii se auzi un sunet întrerupt, ascuţit, de parcă începu să ţârâie un greiere uriaş. Şi imediat se auziră alte trei sunete asemănătoare, după aceea altele şi altele, şi deodată parcă un stol întreg de greieri ar fi început să ţârâie tare şi insistent, pe toate vocile. Şi imediat în magazie începu să grohăie un mistreţ. În grajd, ţârâitul se auzea din ce în ce mai tare.
- Vin, mama voastră… Perhuşa desfăcu lacătul, deschise larg uşa şi intră în grajd.
Nişte miresme familiare, plăcute se năpustiră asupra lui. Fără să tragă uşa după sine, pentru a vedea mai bine, traversă fierăria şi magazia de hamuri şi se duse drept spre stănoaga cailor. Un ţârâit plin de bucurie umplu grajdul.
Din volumul (foto 1) în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere deAntoaneta Olteanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
