Ar trebui să mă simt descurajat, probabil optimismul meu funciar mă face să nu fiu. Sau nu încă. Sau să sper că nu voi fi niciodată, iar lucrurile se vor schimba.
Peste câteva zile, de Sfântul Gheorghe, 23 aprilie, va fi şi Ziua Internaţională a Cărţii. Pentru a promova lectura, tipăriturile şi drepturile de autor, UNESCO a stabilit ca această zi să fie sărbătorită de toată lumea - şi se întâmplă din 1995. N-a fost o zi aleasă întâmplător. Atunci au murit doi coloşi ai literaturii universale – William Shakespeare şi Miguel de Cervantes. (Trec între paranteze că ziua e legată şi de alţi scriitori foarte importanţi - peruanul Inca Garcilaso de la Vega, englezii William Wordsworth şi Rupert Brooke, francezul Jules Barbey d'Aurevilly). Din 2005, prin Hotărâre de Guvern, ziua a fost declarată şi "Ziua Bibliotecarului din România", astfel că în România, începând cu 2005, se sărbătoreşte şi Ziua Bibliotecarului concomitent cu Ziua Internaţională a cărţii şi a drepturilor de autor.
Mă uit, simplă curiozitate, pe Google şi constat că aproape nu este anunţată vreo manifestare pe 23 aprilie. Doar Asociaţia Bibliotecarilor din România organizează prima ediţie a Nopţii Bibliotecilor Româneşti. Foarte frumos! Raţiunea de a fi a oricărei biblioteci este de a sprijini sănătatea culturală şi educaţională a unui popor. Poate va creşte vizibilitatea bibliotecilor în societate, deşi mă îndoiesc.
Alte manifestări aproape că nu merită amintite – se vor strânge într-o comună cărţi pentru copii, se vor lansa în altă parte nişte cărţi şi se vor citi poeme. Atât, într-o ţară de peste douăzeci de milioane de locuitori!
Indiferenţa pentru carte copleşeşte, nu ştiu să fi fost în vreo epocă mai gravă. Deşi continuă să fie tipărite cărţi, scriitorii continuă să scrie şi să spere, iar editorii continuă să facă slalomuri de supravieţuire.
De toate, încep să fiu din ce în ce mai convins, e vinovat statul, sub toate formele sale – minister al culturii, autorităţi locale, autorităţi economice. O să încerc să explic.
Se citeşte puţin. Aflu de la un confrate care a vizitat de curând Parisul că 90 la sută dintre francezi au „obiceiuri de lectură”, cum se exprimă el, gingaş, în timp ce România este pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. Dar acolo statul are o politică eficientă şi coerentă pentru stimularea lecturii de la cele mai fragede vârste, adică sprijină peste 14.000 de titluri anuale pentru preşcolari, şcolari şi liceeni; la noi, nici toate titlurile, din toate domeniile, nu ajung la această cifră. Acolo (dar şi prin alte ţări ale Occidentului pe care unii au început să-l hulească, Dumnezeu ştie de ce), Ministerul Educaţiei, Biblioteca Naţională şi miile de biblioteci au programe pentru susţinerea permanentă a publicului pentru carte şi pentru lectură. La noi, nu e nimeni să conceapă un asemenea plan – sau dacă o face, e sufocat de birocraţi şi de trepăduşii care strigă lipsa banilor. Acolo o comisie naţională de specilişti selectează şi apoi Ministerul Educaţiei cumpără cărţi destinate copiilor şi adoelscenţilor pentrtu şcoli şi bibliotecile locale. La noi, a existat acum câţiva ani un program, dar nici astăzi cei care au fost selectaţi nu şi-au văzut cărţile cumpărate – fie nu sunt bani, fie sunt alte interese. Cât despre strategie de promovare a lecturii... belea mai mare n-ar putea cade pe capul autorităţilor!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
