Ce ascunde reforma achiziţiilor publice, o "placintă" de 20 miliarde de euro

Reforma unui sector cu cele mai puternice consecinţe asupra calităţii administraţiei -legislaţia privind achiziţiile publice - este în acest moment in plină desfăşurare, dar dezbaterile serioase lipsesc.

In acest timp, zi de zi apar noi informaţii despre anchete privind achiziţii frauduloase făcute de instituţiile publice, pornind de la medicamente, sisteme informatice, lucrări de construcţii, si pana la strangerea deşeurilor. Primarii cad pe capete. Aranjamentele de achiziţii publice sunt practic miza oricărei alegeri locale. De la un buget de 200.000 de euro al unei primarii uitate din Teleorman si pana la cele 2 miliarde de euro cât are buget anual Bucureştiul, toate sunt ţinta "grupurilor de interese" - companii care nu trăiesc decât din comenzi politice.

In anii 90', miza erau companiile de stat. Astăzi, din întreg sistemul de companii romaneşti, cu afaceri de 250 miliarde de euro pe an, ponderea companiilor de stat a coborât la 5 la suta, adică 10-12 miliarde de euro pe an. Aceasta înseamnă jumătate din "rulajul" pieţei de achiziţii publice, de 20 miliarde de euro pe an pentru bunuri si servicii si investiţii.

Miza este uriaşa, iar in jurul acestor bani roiesc stoluri si stoluri de "grauri". Culmea este ca între instituţii circula tone de hârtii care sa ateste legalitatea si integritatea achiziţiilor publice. Caietele de sarcini sunt aprobate si paraaprobate, exista mii de oameni specializaţi in "achiziţii" in fiecare instituţie.

Sectorul achiziţiilor publice nu duce lipsa de legi, de instituţii de supraveghere si de raportare in sisteme informatice. Toţi se ascund in spatele lor, iau vize de la diverse instituţii cu acronime care de care de mai ciudate, rezolva disputele intr- un sistem paralel cu cel judecătoresc, creat special pentru acest domeniu, dar la sfârşitul zilei doua treimi din bugetul unei primarii ajunge sa fie consumat de o singula firma pentru care aceste venituri reprezintă 99 la suta si nimeni nu se întreaba " de ce?".

Toată legislaţia si instituţiile create chipurile pentru a opri abuzurile cu achiziţiile publice au devenit in fapt un uriaş mecanism de acoperire a acestora.

In aceste condiţii, întrebarea este de ce mai este necesară pana la urma toată aceasta punere in scena? De ce ne tot păcălim unii pe alţii ca legea a fost respectata, ca ANRMAP si-a dat avizul, când toată lumea vedea ceasurile de 100.000 euro de pe mina lui Vanghelie, fostul primar de la sectorul 5, dar anchetatorilor le- a trebuit 5 ani sa-si dea seama ca toate asfaltările din acest sector se făceau cu o singura firma?

Orice manager dintr- o companie care verifica măcar si o data pe an modul cum este cheltuit bugetul de achiziţii ar fi văzut dintr- o ochire direcţionarea deliberată a banilor. Dar aici, sau la Sectorul 1 sau la Primăria Bucureştiului sau la Spitalul x sau y, nu se ştie de către toţi cei care sunt cât de cât aproape de subiect ca banii merg acolo unde trebuie?

Aici nu mai este vorba de legi si de instituţii, aici este vorba de falimentul implicarii alegătorilor in modul cum este administrat banul lor, banul public. Este un faliment al democraţiei de fapt. Primarii nu sunt de capul lor, directorii din spitale sau de scoli asemenea. Consilierii, membrii boardului, ar trebui sa fie vocea comunitaţii care sa cenzureze abuzurile.

Unui manager de firma privată nu ii trebuie legislaţie pentru a cauta cel mai bun preţ de pe piaţa la un bun sau la un serviciu. Pur si simplu il caută pentru ca ii pasa de banul lui sau de al celui care l- a angajat. Grija pentru o achiziţie optima se va vedea in rezultatele companiei, nu sta nimeni sa-l întrebe dacă a dat trei cereri de oferta.

Astfel, de ce nu s-ar putea pune problema renunţării la o parte din restricţiile impuse azi pe hârtie de cheltuire a banului public si a întoarcerii atenţiei către rezultatele finale ale instituţiei publice, la fel ca in cazul firmelor private.

Dacă astăzi este deturnat un procent de 50 la suta, cum spun unele surse, cu "legea in mina", ce poate fi mai rău decât atât? De ce nu s- ar judeca performanţa unei instituţii pur si simplu dupa rezultat, ca intr- o firma privată unde dacă ar trebui sa fie respectate toate procedurile de la stat probabil ca ar fi scoasă de pe piaţa?

Romania nu are şosele, nu are scoli bine dotate, nu are spitale bune, dar legi are. Producţia de legi este probabil singurul sector unde suntem pe locul unu in Europa. Cu cât mai multe miliarde de euro prădate, cu atât mai multe pagini de legi si ordonanţe care sa slujească drept acoperire.