Criza coronavirus si implicatii de ordin economic au readus in atentie capacitatea guvernelor de a interveni in momente de mare cumpana. Pot fi suspendate reguli fiscale in asemenea circumstante? Pot interveni bancile centrale. Deja unele au facut-o, mai ales peste Ocean (Fed si Banca Canadei). BCE va recurge la o serie de linii de finantare speciale. Este de bun simt ca este mult mai lesne de intervenit pentru tarile care au spatiu de manevra.
De cativa ani exista o discutie in UE privind nevoia de simplificare a regulilor, evitarea aplicarii lor prociclice –ce poate conduce la efecte indezirabile. Iar un context nou a stimulat dezbaterea privind regulile fiscale. Scaderea dramatica a ratelor naturale/neutrale (ce ar asigura crestere economica sustenabila, utilizare deplina a resurselor), cu corespondent in diminuarea ratelor de politica monetara, a ratelor pe piete monetare si financiare, nu avea cum sa nu influenteze aceasta dezbatere. Scaderea ratelor neutrale ar avea origine in evolutii demografice, ale poductivitatii, schimbari tehnologice, goana dupa active sigure (safe asets) si nu in cele din urma, in globalizare cu efctele sale multiple (inclusiv scaderea inflatiei). Si Consiliul Fiscal European pledeaza pentru reexaminaea regulilor fiscale (a se vedea si ultimul raport din 2019).
Sunt analize ce argumenteaza ca regulile fiscale trebuie sa tina cont de noul context structural, sa aiba in vedere mai mult efecte de contagiune, “efecte de revarsare” (spillover effecs), ca s-ar putea accepta o limita mai inalta a datoriilor publice –vezi Olivier Blanchard, Alvaro Leandro, si Jeromir Zetelmeyer: “Revisiting the EU fiscal framework in an era of low interest rates, 30 jan 2020). S-ar putea astfel accepta o limita mai inalta la datoria publica si s-ar putea utiliza mai frecvent instrumentul bugetar in conditii recesioniste –apropos de limite ale politicii monetare cand ratele sunt foarte joase (zero lower bound). Si se poate arata ca daca rata de crestere economica este sensibil mai mare decat rata dobanzii, ponderea datoriei publice in PIB, se poate stabiliza chiar daca exista deficit bugetar primar.
Dar ce faci daca deficitul primar este adanc negativ si exista presiuni foarte mari, ce pot duce deficitele la peste 4, 5,6, chiar 7% din PIB. Nu intamplator sunt avansate aceste cifre avand in minte cazul romanesc. Daca s-ar aplica Legea Pensiilor (LP) in forma normativizata actuala deficitele ar avea traiectoria sugerata de cifrele mentionate, pentru anii 2021-2022 –asa cum arata evaluari ale Consiliului Fiscal, ale Comisiei Europene (a se vedea opinii ale CF si raportul ultim al CE). Cu politici neschimbate analiza “debt sustainability” a CE arata ca datoria publica a Romaniei ar ajunge la peste 50% din PIB in 2023 (de la cca 35,5% din PIB in 2019) si la cca 90% din PIB in 2030. Evident ca in realitate nu s-ar ajunge la un asemenea nivel intrucat pietele ar sanctiona derapajul, ar forta corectii. Si deja s-a pus in miscare procedura de deficit excesiv pentu Romania, care obliga la corectii.
Deficite foarte mari si in crestere pot conduce la retrogradari de rating suveran (nota bene: Romania are BBB-, imediat peste junk)) ce ar povoca la un moment dat o suire brusca a costului finantarii datoriei publice, ar interveni non-liniaritati butale in evolutia unor variabile. Aceasta ar invalida una dintre prezumtiile cu care se operaza in logica “a la Blanchard” si anume, o rata de dobanda scazuta. Daca si rata de crestere scade, partial din cauza ciclului economic, partial din cauza unor socuri si masuri de ajustare macro, vedem ca relatia de relaxare a restrictiei aplicate deficitului bugetar este invalidata.
