Situaţia economică a companiilor din această perioadă nu poate fi comparată cu cea de acum circa 10 ani, având în vedere că în 2013 aveam 30.000 de proceduri de insolvenţă deschise în România, iar acum sunt 6.000 – 7.000, afirmă Paul Dieter Cîrlănaru, CEO al CITR.
„Din punct de vedere sistemic, nu vorbim despre nimic comparabil cu ceea ce am văzut în perioadele dificile de acum 10 ani. În 2013 aveam 30.000 de proceduri de insolvenţă deschise în România, iar acum vorbim despre 6.000 – 7.000. În primul trimestru din 2023 am avut, în total, 1.644 de proceduri de insolvenţă, dintre care doar 23 sunt în acest segment de companii de impact, companii cu active de peste 1 mil. euro. Deci clar statistica ne spune că este linişte. La ce ar trebui să ne uităm mai departe este şi la ce se întâmplă cu aceste companii. Segmentând studiul nostru strict pe companiile care erau în dificultate, ne uităm la ce se întâmplă în cadrul lor an la an, în ultimii trei ani. Răspunsul este creşterea cifrei de afaceri, creşterea volumului de vânzări. Vorbim despre companii care au indicatori fragili şi care, an pe an, cresc volumul vânzărilor şi volumul activităţii cu în medie 20%. În acelaşi timp, volumul datoriilor creşte cu peste 30%”, a spus el în cadrul evenimentului ZF Bankers Summit 2023, Ziua 1.
Ce a mai spus Paul Dieter Cîrlănaru în cadrul evenimentului ZF:
• Trebuie să punem puţin în context ce comparăm şi să luăm foarte mult în considerare şi specificul local sau naţional. Când facem estimările despre companiile mari, ne uităm la acei indicatori pe care de obicei, în general, în teorie, ar trebui să-i avem în vedere pentru a califica o companie în una dintre trei categorii, adică în dificultate, fragilă sau bancabilă, funcţionabilă.
• Cunoaştem specificul local, vorbim despre un grad de îndatorare mult mai mare decât îl vedem în alte ţări din Europa. Vorbim despre o capacitate a companiilor aparent de a rezista unor presiuni foarte mari pe o perioadă foarte mare, în pofida faptului că scorul din match nu sună bine. Cu toate acestea, la finalul zilei iese de pe teren victorioasă. Aici cred că ar trebui să luăm în considerare această rezilienţă, această capacitate de a rezista în condiţii vitrege, cât şi modalităţile în care răspund problemelor.
• Dacă ne uităm din 2019 încoace pe anumite segmente din industrie, ce a crescut foarte mult este creditul furnizor, adică gradul de îndatorare pe care companiile le au unele faţă de altele. Dacă zona de finanţare bancară rămâne oarecum stabilă din acest punct de vedere şi pe fondul acestui exces de lichiditate pe care l-am văzut în piaţă, foarte mult companii din România, mai ales companiile mari, au un portofoliu mult mai mare de creanţe de recuperat de la alte companii din economie faţă de cum arăta acum câţiva ani. Acesta este un element de fragilitate pentru că gestionarea acestor datorii de un furnizor, mai ales atunci când el va deveni presat de recuperarea acestor datorii, poate fi mult mai agresivă decât în cazul în care gestionează acest element o bancă sau un finanţator obişnuit cu acest tip de conversaţie.
• De la implementarea noilor mecanisme de restructurare am văzu un volum mult mai mare de discuţii pe ideea de a găsi un cadru semireglementat sau chiar în totalitate în ceea ce priveşte reaşezarea datoriei. Orice nod din reţea dacă vine sub presiune sau cade va trage după el foarte multă presiune asupra celorlalte companii. În acelaşi timp, un lucru foarte important care trebuie avut în vedere este că vorbim de foarte multe companii care, pe lângă faptul că s-au obişnuit cu aceste datorii interconectate, s-au obişnuit pentru o perioadă foarte lungă de timp cu ceea ce unii numesc cheat money, adică creditele acordate pe o perioadă lungă de timp cu dobânzi foarte mici, care până la urmă fac parte din modelul de business.
• În ultimii câţiva ani, de la acele domenii care era foarte predictibil să fie supuse presiunii în pandemie, acum nu se identifică altceva decât o compoziţie similară cu compoziţia economiei în general. Statistic vorbind, comerţul şi construcţiile sunt domeniile cele mai afectate din perspectiva numărului de proceduri de insolvenţă şi de defaulturi pe care le vedem. Pe de altă parte, aici sunt cele mai multe companii din economie. Cumva, avem un element statistic comparabil.
• Unde am văzut în ultimele şase luni de zile destul de mare presiune a fost acolo unde companiile trebuie să se ajusteze la un cost de finanţare mai mare sau la o incapacitate de a plăti nişte datorii pe care le-au amânat foarte mult timp sau companii care au beneficiat fie din perspectiva măsurilor publice de susţinere, fie din partea finanţatorilor de perioade destul de largi şi lungi de amânări şi care s-au obişnuit cu paradigma aceasta într-un fel sau altul. Cred că vedem o nevoie, dar şi o reacţie pe măsură la a schimba jocul din mers.
• La nivel european se vede în două feluri: s-au implementat foarte repede nişte mecanisme noi şi ele se aplică foarte greu. De ce? Pentru că singura corelaţie care stă în picioare în ultimii 20 de ani între capacitatea de a restructura datorie şi capacitatea de a o face şi alt indicator este unul singur: nivelul NPL-urilor. Nivelul NPL-urilor este foarte jos atât aici, cât şi în restul Europei şi nu vedem de fapt un răspuns instituţional, cum am văzut în 2013 – 2014, ci mai degrabă de încercarea de a aborda punctual fiecare situaţie.
• Un element interesant este exact momentul în care finanţatorii se vor întâlni, ei se întâlnesc când sindicalizează sau fac un club, dar se întâlnesc şi când se nimereşte peste 10 ani să-şi dea seama că 10 bănci au finanţat acelaşi debitor individual, nu colectiv.
