Nationalizarea de catre stat a Fannie Mae si Freddie Mac a reprezentat punctul culminant al anilor in care interesele publice si private s-au amestecat. Dar ce s-a intamplat la AIG este de fapt nationalizarea unei companii private aflate la ananghie, care, chiar daca nu fara precedent, se intampla foarte rar in Statele Unite. Chiar daca interventia a fost imperativa, raza de actiune a efectelor ei este extrem de larga, scrie Wall Street Journal.
Criza de pe Wall Street a devenit, bineinteles, un motiv de dispute politice. Pe de-o parte, vina este aruncata pe "socialism" si "punerea in pericol a moralitatii", in timp ce altii dau vina pe lipsa de reglementari si relatia prea relaxata dintre "barosanii de pe Wall Street" si administratia de la Washington. Cat de bine ar fi daca realitatea ar fi atat de simpla. Jocul plasarii vinei va continua, dar nimeni nu va putea indrepta raul deja facut.
In primul rand, este adevarat ca nestiinta si lacomia si mandria sunt cateva din cauzele acestei crize. In al doilea rand, ideea ca exista acel ceva numit "piata libera" pe care guvernul o poate imblanzi cu ajutorul regulamentelor si legilor este pura fictiune. Guvernele creeaza conditiile legale pentru piete; pietele reflecta ce pot face sau ce sunt dispuse sa faca guvernele. Reglementari versus piata libera este o falsa dihotomie. Poate ca intr-un univers teoretic, unde am putea sa incepem de la zero si sa construim o societate noua nu ar fi asa. Dar noi existam intr-o retea de piete si reglementari si provocarea consta in raspunderea la problemele aparute in asa fel incat sa reducem posibilitatea unor astfel de crize in viitor.
Si exact in aceasta situatie AIG devine o lectie instructiva. Nici macar reglementarile bune nu pot preveni toate crizele viitoare, mai ales in cazul celor care sunt rezultatul implementarii de noi tehnologii si al schimbarilor rezultate din acestea.
Fluxurile de capital, instrumentele financiare complexe si interconectarea aproape fara atingere a pietelor la nivel global sunt rezultatul direct al tehnologiilor informatiei din anii '90.
Implicatiile acestei tehnologizari nu au fost cunoscute pana recent, deci ar fi fost aproape imposibila prevenirea evenimentelor din ultima perioada prin intermediul legislatiei. Dar daca legile potrivite nu pot preveni crizele, legile nepotrivite le pot cauza. Criza actuala nu este rezultatul unui exces de reguli si legi, dar nici al unei lipse a acestora. La baza acestor probleme stau legile prost facute.
O putem numi razbunarea celor de la Enron. Prabusirea gigantului energetic Enron in 2002 a declansat un val de reglementari in domeniu, cea mai demna de mentionat fiind legea Sarbanes-Oxley. Mai greu de observat, dar mult mai relevante pentru cazurile de luna aceasta au fost legile de contabilitate care au fortat companiile de servicii financiare sa modifice felul in care raportau valoarea activelor detinute (sau a pasivelor). Enron evalua contractele futures astfel incat sa umfle sistemativ valoarea raportata a profiturilor. In schimb, standardele de contabilitate au fost modificate de catre Financial Accounting Standards Board si validate de SEC, organismul de reglementare a pietei americane de capital. Noile standarde forteaza companiile sa-si evalueze sau sa-si "marcheze" activele dupa un set diferit de reguli.
Aceste reguli sunt complicate si misterioase, dar rezultatul aplicarii lor nu este complicat si misterioas. Incepand de anul trecut, companiile financiare expuse la piata creditelor ipotecare au inceput sa-si evalueze negativ activele, rapid si brusc. Acest lucru a dat nastere unei reactii in lant, dupa ce pierderile au fost raportate si trecute pe foile contabile, ceea ce a dus la reducerea preturilor actiunilor si la ratingurile negative pentru credite, care au fortat companiile sa puna deoparte rezerve tot mai mari pentru a acoperi aceste pierderi.
In cazul AIG, problema este cu atat mai complicata. In februarie, dupa ce bilantul a continuat sa indice pierderi record, compania a emis o declaratie in care preciza ca "reprezentantii sai nu cred ca aceste pierderi cauzate de creditele neperformante sunt un indicator al pierderilor viitoare".
Pentru cei nefamiliarizati cu problema, declaratia este absolut indescifrabila. Cu toate acestea, regulile de contabilitate, legile in domeniu si evolutia pietei au aratat ca pierderile insumate ale AIG au fost de 85 de mililiarde de dolari, foarte descifrabili pentru contribuitorii americani.
Ceea ce incerca sa transmita AIG atunci, la care s-au adaugat declaratiile reprezentantilor de la Lehman sau Bear Stearns, este ca aceste pierderi care apar in acte nu sunt "reale". Intr-adevar, straturile de instrumente financiare complexe construite pe fundatii din credite ipotecare sunt intr-adevar ireal de mari.
Unul din motivele pentru care AIG s-a mentinut sub radarul presei financiare este ca modelul sau de afaceri este atat de opac si complicat incat este foarte dificila o descriere pe intelesul tuturor. AIG a aparut pentru scurt timp pe prima pagina a ziarelor de specialitate in 2005, cand a fost acuzata de falsificarea datelor contabile trimise catre SEC si procurorul general al New York-ului. De atunci, compania a ramas in afara reflectoarelor, cel putin pana acum.
Din multitudinea de produse oferite, AIG oferea asigurari bazate pe instrumente financiare complexe garantate la randul lor cu alte instrumente financiare complexe bazate pe credite ipotecare.
Preturile acestor pachete erau stabilite cu ajutorul unor programe computerizate care nu puteau fi generate de o singura persoana, nici macar de geniile care le-au programat initial. In momentul in care ratele creditelor si preturile locuintelor s-au modificat dupa reguli nepercepute de niciun program computerizat existent, intreaga structura de preturi a pachetelor de derivative a luat-o razna.
Valoarea activelor de baza - locuinte si credite ipotecare - a scazut uneori cu 10%, alteori cu 20% si, mai rar, chiar cu mai mult. Acest lucru a lovit intreg sistemul, dar numai aceste scaderi nu ar fi trebuit sa duca la prabusirea Wall Street-ului. Ceea ce a dus la criza de pe Wall Street a fost faptul ca valoarea instrumentelor financiare complexe a atins in unele cazuri nivelul minim, si anume, zero, cel putin conform rapoartelor acestor companii.
Si aici ne putem deja da seama ca ceva nu este in ordine: o scadere de 20% nu este acelasi lucru cu o scadere de 100%. Intr-un mediu paralizat, unde numai cativa cumpara si restul vand, un pret de piata s-ar putea apropia de zero. Dar acesta ar fi cu greu pretul real. Daca cineva ar fi vrut sa vanda saptamana trecuta o casa din Galveston, Texas, aflata deci in calea uraganului Ike, ar fi putut sa o vanda doar pe un pret de nimic. Cine ar cumpara o casa aflata in calea uraganului? Dar valoarea ar fi fost valabila numai pentru acele cateva zile.
In cativa ani, o persoana de care nu am auzit niciodata va aparea pe copertele revistelor de business dupa ce a cumparat toate aceste instrumente financiare complexe pe preturi de nimic, sub prezumtia corecta ca ele pot valora totusi ceva. Intre timp, mai mult ca sigur ca vom fi martorii unui val de reglementari menite sa previna un dezastru asemanator celui pe care il traim acum, care, la randul lor vor declansa poate in viitor o alta criza. Pana cand nu vom putea purta o discutie mai rationala si echilibrata asupra reglementarilor guvernamentale si ce efecte ar trebui ele sa aiba asupra pietelor financiare nu vom rupe prea curand acest cerc vicios.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
