Dacă Marea Britanie se retrage din UE, principalul efect asupra Europei va fi geopolitic - şocuri care pot crea crăpături între nord şi sud, est şi vest, şi care în cele din urmă pot modifica fundaţiile proiectului european.
Iar şocurile apar într-un moment delicat, chiar periculos, pentru UE, când crăpăturile din consensul european privind atitudinea faţă de Rusia devin foarte vizibile, iar euroscepticismul şi populismul sunt în plină ascensiune.
Alianţa franco-germană reprezintă acum baza pe care se dezvoltă forţele puterii europene, se arată într-o analiză a Stratfor. Când Franţa şi Germania de Vest au creat Comunitatea Economică Europeană, predecesorul UE, în anii 1950, ele aveau două obiective. Primul era de a forma o structură economică şi politică suficient de puternică pentru a lega cele două state împreună, pentru a preveni izbucnirea unor noi războaie cu efecte devastatoare pentru continent. Al doilea scop era acela de a facilita comerţul şi investiţiile pentru revitalizarea economiilor de după marele război. Ambele puteri au fost mulţumite de soluţia găsită: Franţa simţea că şi-a neutralizat vecinul din est menţinând în acelaşi timp controlul asupra politicilor continentale, iar Germania se împăca în cele din urmă cu Vestul. Însă în această piesă un al treilea actor a jucat şi joacă rolul de broker de putere între Franţa şi Germania: este vorba de Marea Britanie.
Povestea celei mai vechi biserici de piatră din România
Topul restaurantelor cu cele mai spectaculoase privelişti din lume
Dacă Marea Britanie părăseşte Uniunea Europeană, riscă să zdruncine baza puterii pe care a fost construită UE. Germania se bazează pe susţinerea Marii Britanii în ceea ce priveşte promovarea comerţului liber în faţa tendinţelor protecţioniste ale Franţei.
Pentru Franţa, Marea Britanie nu este doar un partener important în ceea ce priveşte apărarea, ci şi o contragreutate la influenţa Germaniei. Marea Britanie s-ar exclude din această ecuaţie în vremuri periculoase pentru o Europă fragmentată, când nici Germania şi nici Franţa nu sunt satisfăcute cu statu- quo-ul onţinut.
Contribuabil net la bugetul UE, Marea Britanie a avut până acum poziţii hotărâte în această privinţă. Marea Britanie s-a opus mai zgomotos decât poate oricare alt membru al blocului comunitar deciziilor UE. Prin ieşirea acestei ţări, Uniunea rămâne fără un membru care promovează liberalizarea şi politicile propiaţă, iar punctul de echilibru politic al blocului se va muta înspre ţările protecţioniste din sudul Europei ca Franţa, Italia şi Spania.
În faţa ascensiunii grupului mediteranean, guvernele nord-europene vor deveni probabil mai rezistente la procesul de integrare europeană. Spre exemplu, guvernul olandez a propus recent limitarea spaţiului Schengen la câteva state din Europa de Nord, în timp ce Alternativa pentru Germania, o formaţiune de dreapta devenită populară într-un interval foarte scurt de timp, a propus crearea unei „zone euro nordice”.
De asemenea, plecarea Marii Britanii ar duce la formarea unor crăpături între est şi vest. Ţările din Europa Centrală şi de Est văd în Marea Britanie un protector al intereselor membrilor UE care nu fac parte din zona euro. Spre exemplu, Polonia, Ungaria şi Cehia sprijină în general UE, dar nu şi încercările Bruxelles-ului de a se amesteca în afacerile lor interne. Aceste trei ţări au simpatizat cu campania premierului britanic David Cameron de a da parlamentelor naţionale putere mai mare în a bloca legislaţia UE.
La fel de important, Polonia şi ţările baltice văd în Marea Britanie un partener esenţial în problemele legate de Rusia în condiţiile în care Londra, aliat important al SUA, a promovat o poziţie dură faţă de Rusia după ce aceasta a dezmembrat Ucraina şi şi-a anexat Crimeea.
Dacă Marea Britanie părăseşte blocul continental, aliaţii săi din Europa Centrală şi de Est s-ar putea izola mai mult de Bruxelles sau, poate, chiar de Berlin.
Până acum a existat un consens european pentru pedepsirea Rusiei pentru încercările de a destabiliza Ucraina, ţară care a ales să iasă de sub sfera de influenţă a Moscovei şi să se apropie de Occident.
Consensul a fost posibil deoarece cancelarul german Angela Merkel i-a putut ţine de partea ei pe membrii prietenoşi cu Rusia ai propriului său guvern şi să convigă state sceptice ca Slovacia, Ungaria şi Italia să participe la sancţionarea economică şi financiară a Rusiei.
Însă la Berlin dispoziţia se schimbă, notează Reuters. În ultimele săptămâni, când NATO a venit cu planuri pentru a desfăşura batalioane de-a lungul graniţelor cu Rusia, când sportivilor ruşi le-a fost interzisă participarea la jocurile olimpice din cauza dupajului şi când Rusia a fost ameninţată cu exluderea de la campionatele europene de fotbal din cauza fanilor violenţi, oficiali de la Berlin au început să-şi exprime îngrijorări că legăturile cu Rusia pot suferi rupturi ireparabile.
În ultimele săptămâni, se pare că s-au amplificat tensiunile din coaliţie de guvenare a lui Merkel, cu ministrul de externe, social democratul Frank-Walter Steinmeier, propunând o abordare mai conciliantă faţă de Rusia şI o relaxare treptată a sancţiunilor.
În weekend, el a sugerat că NATO riscă să provoace Rusia cu manevre militare în Europa de Est.
„Ce nu trebuie să facem acum este să inflamăm situaţia prin zăngănit de arme şi strigăte războinice”, a spus Steinmeier.
Există două interpretări care pot fi date atitudinii lui Steinmeier. Una este că joacă rolul poliţistului bun în timp ce Merkel se dă drept poliţistul rău în relaţiile cu Rusia. Cealaltă interpretare este că social democraţii se îndepărtează de conservatorii lui Merkel înainte de alegerile din 2017. Social democraţii prin tradiţie sunt prietenoşi cu Rusiei, iar mulţi germani, mai ales din est, au nostalgial comunismului. Apoi multe companii şi firme nemţeşti au interese în Rusia.
Luna aceasta, Sigmar Gabriel, liderul social democraţilor germani, se va întâlni cu preşedintele rus Vladimir Putin la reşedinţa acestuia din apropierea Moscovei. În aceeaşi zi, adică pe 27 iunie, premierul Ucrainei Volodymyr Groysman ar trebui să efectueze prima sa vizită oficială la Berlin, unde ar trebui să discute cu Merkel.
Premierul italian Matteo Renzi şi preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker au participat amândoi săptămâna trecută la o conferinţă pentru investitori organizată la St. Petersburg, ceva de neînchipuit în urmă cu un an.
Slovacia, una dintre ţările cele mai sceptice privind sancţionarea Rusiei, va prelua prin rotaţie preşedinţia UE în iulie.
Relaţiile dintre Varşovia, capitala celei mai mari puteri economice şi politice din estul Europei, şi Berlin sunt deja la un minim al ultimilor ani. Polonia este un oponent înverşunat al intereselor Rusiei în Europa de Est.
Iar Estonia, Latvia şi Lituania ştiu bine ce se poate întâmpla când Europa nu este unită. Libertatea lor a fost îngropată în 1940 când trupele sovietice le-au invadat teritoriile, urmate un an mai târziu de cele naziste. Marea Britanie şI Franţa erau atunci prea ocupate cu propria supravieţuire pentru a le sări în ajutor. Vestul nu a făcut nimic nici când Armata Roşie a reocupat ţările baltice în 1944, impunând dictaturi brutale care au durat până în 1991, scrie în The Washington Post Max Boot, asociat la Council on Foreign Relations. Îndemnul balticilor pentru Marea Britanie este “Nu plecaţI, ci conduceţi!”.
Nu s-ar simţI aceste state lăsate deoparte dacă din calcule electorale sau economice Germania sau UE se apropie de Rusia?
