Al treilea deceniu din actualul secol, la fel de agitat ca şi primele două, debuta în 2021 cu lunga criza globală a dezordinii preţurilor de consum, încă nestinsă. O inflaţie galopantă, de fapt, care urma anilor 2007-2011, cu cele mai dure şi mai împovărătoare turbulenţe economico-financiare din perioada postbelică. Şi urma tabloului dramatic al unei dezinflaţii prelungite şi al triplei crize izbucnite în 2020, a sănătăţii publice, a economiei şi a societăţii în ansamblu. Ca să fie bine înţelese atât dinamica si gravitatea suferinţelor provocate de toate aceste „crize peste crize“, cât şi dificultatea alegerii celor mai adecvate stăvilare care să fie ridicate în calea preţurilor ce cresc mai încet dar totuşi cresc - cu deosebire din perspectiva sistemelor bancare de pretutindeni - devine inevitabilă analiza lucidă şi exigentă a schimbărilor lumii noastre sofisticate din primul sfert al veacului XXI.
Acum, când ciclul inflaţionist a intrat în anul al IV-lea, chiar dacă tendinţa certă este aceea de dezinflaţie, se impune ca analiza să fie continuată zi de zi, cu participarea largă a autorităţilor, a institutelor economice, a universităţilor, a băncilor, a mass-media. Pentru că zi de zi sunt identificate noi si noi provocări, agitate de actuala fază a dezordinii preţurilor, ce supun comportamentul sistemelor bancare presiunii şocurilor induse de teste de stres reale, radical diferite de simulările de rutină din vremurile de linişte. Iar între cele dintâi învăţăminte, ce sunt evidenţiate de testele reale, se numără imaginea răului provocat de emoţiile exacerbate în contrast cu realitatea lăsată în umbra unor interpretări superficiale. Şi, în antiteză, imaginea binelui pe care pot să-l facă strategiile de gestionare echilibrată a emoţiilor.
Memoria lumii păstrează amintiri tulburătoare din vremea crizei din anii 1929-1933, când emoţiile au fost exacerbate la maximum, iar „visul american“ evadase din realitate si făcuse loc iluziei că într-o economie prosperă, dar care creştea totuşi cu un ritm excepţional de numai 10 la sută, ar fi fost posibil ca Bursa să faciliteze - şi să conserve! - câştiguri ce creşteau cu câteva sute de procente. Milioane de oameni, care alergau „cu visul în braţe“ convinşi că se vor îmbogăţi cumpărând acţiuni din piaţa mobiliară, au căzut victime uneia dintre cele mai mari catastrofe economice. Apoi, criza a provocat panică iar panica a căpătat forme dintre cele mai violente. Lumea celor ce trăiau sub ameninţarea că-şi vor pierde economisirea adunată în bănci lua cu asalt ghişeele bancare, distrugea vitrine, cerea numerar.
O eroare atât de gravă, plătită scump, a îmbogăţit lumea cu o Mare Lecţie! O lecţie care, de atunci, a fost repetată neîncetat, pentru ca generaţiile ce au urmat acestei răscruci a istoriei să n-o repete. Eroarea de a alege calea uşoară si tentantă a iluziei, fără efortul ca mintea să fie pusă la muncă, în locul rigorii de a parcurge drumul greu în căutarea adevărului.
Am citit zilele trecute un interviu pe care Valentin Tătaru, economistul-şef de la ING Bank, l-a acordat jurnalistului Dan Popa. O idee din acest interviu se calează pe nota dominantă a turbulenţelor din America, din toamna lui 1929. Aceea a dificultăţilor, de multe ori dramatice, pe care le poate întâmpina o societate când mintea nu este pusă îndeajuns la muncă.
Întrebat ce face un economist-şef într-o bancă, a răspuns că „furnizează informaţii“, cu accent pe prognoze şi scenarii de risc. Dar nu înainte de a consolida baza acestor informaţii prin analize macroeconomice solide, prin cercetări de natură să evidenţieze tendinţele, şocurile posibile, riscurile. Desigur, lupta pentru a evita erorile începe de la calitatea analizelor, pentru a ajunge la viabilitatea prognozelor, bunăoară. Şi la scenariile care să contureze tipurile de decizii în diferite situaţii, dacă dobânzile cresc ori scad peste aşteptări, dacă vor fi sau nu taxe mai mari, ori cum va fi afectată economia de îmbătrânirea populaţiei. Sunt doar câteva exemple. Desigur, multe dintre aceste analize sunt confidenţiale, deci nu sunt comunicate publicului. Comunicarea externă însă, în cazul analizelor care ajung la public, desigur prin canalele mass-media, presupun „alocarea unor resurse suplimentare“. Sunt multe criterii, multe rigori de îndeplinit. Unele de ordin administrativ, altele de ordin profesional. „Ce observ cu oarecare nelinişte?“ Se întreabă Valentin Tătaru. Şi răspunde: „Trendul de suprasimplificare în media a mesajelor trimise de economiştii din bănci!“
Răspunsul nu cred că ar fi de ajuns să rămână în limitele semnalării într-un interviu, ci ar merita o dezbatere amplă, cu participarea multor factori. Mai cu seamă că argumentele, fără să exprime o stare generală, sunt valabile pentru multe situaţii. Deseori, din trei-patru scenarii, este luat doar cel negativ şi publicat ca fiind scenariul general. Iar câteodată, acest scenariu negativ apare şi în titlu. Fapt ce generează efecte negative, pe care cele trei sau patru scenarii în esenţa lor nu le conţin.
Remarcabil, în acest interviu, este faptul că economistul-şef al ING Bank nu priveşte numai în curtea mass-media. Priveşte şi în curtea instituţiei de credit pe care o reprezintă. Şi subliniază cerinţa imperativă de a acţiona împreună, banca şi jurnaliştii, pentru ceva lucrările să fie îndreptate. De altfel, se referă chiar la un proiect demarat deja, în care specialiştii băncii şi jurnaliştii - cu aportul unor specialişti în comunicare - să înveţe să simplifice mesajele. Nu prin deformarea esenţei lor, ci prin a le conferi forma adecvată conţinutului.
