Vremea aparenţelor, în procesul mişcării preţurilor, a trecut. Timp de doi ani, în 2015 şi în 2016, consumatorii şi o bună parte din mass-media au avut impresia că în România scad preţurile… Că scad semnificativ. Şi scriu “au avut impresia” pentru că, de fapt, preţurile nu au scăzut.
Altceva s-a întâmplat: cifrele de pe etichetele din magazinele alimentare au înregistrat valori mai mici. Nu era deflaţie, deci. Pentru că, pe etichete, valorile au două componente. Una este taxa pe valoarea adăugată, care merge în întregime la stat. În partea de venituri a bugetului. Şi alta este suma ce reprezintă contrapartida costului produsului comercializat plus rata (nelimitată) a adaosului comercial. Ce a intervenit? De cea de-a doua componentă a etichetei, cuprinzând partea ce revine comercianţilor şi din care sunt plătiţi şi producătorii, nu s-a atins nimeni. Mai mult, în această componentă “s-au rătăcit” şi două-trei procente, la mărfuri alimentare mai ales, trecute în contul consumatorilor, care oricum aveau să plătească mai puţin în condiţiile scăderii TVA. Aşadar: de deflaţie nici nu poate fi vorba.
A scăzut însă substanţial partea ce revine bugetului de stat: de la 24 la 9 la sută TVA la mărfuri alimentare; şi de la 24 la 19 la sută TVA la mărfuri nealimentare şi la servicii. Şi aşa am ajuns la inflaţie negativă. Doi ani.
Marţi, 11 iulie, Statistica ne-a comunicat cifrele mişcării preţurilor în iunie 2017. Inflaţia anuală (iunie 2017 faţă de iunie 2016) e pozitivă. Plus 0,9 la sută. De fapt, e cu plus de la începutul acestui an. Vom înţelege mai bine cum am ajuns aici dacă facem o incursiune în istoria de 27 de ani şi jumătate de după decembrie 1989.
Cum au luat-o razna preţurile? Cauza e limpede: pentru că, în general, în politica de reforme, a lipsit curajul deschiderii câmpurilor largi. Deşi în România, din 1990 şi până în prezent, au fost abordate toate reformele absolut necesare – reforma preţurilor, reforma costurilor în întreprinderile de stat, reforma contractelor, reforma managementului, reforma structurilor industriale, reforma mediului economic – faptul că efortul de schimbare a fost făcut „selectiv”, când într-un domeniu, când în altul, fără a fi deschise toate fronturile dintr-o dată, a dus la întârzieri mari în planul eficienţei. În aceste împrejurări, multe companii, îndeosebi dintre cele cu management slab, s-au obişnuit „să se refugieze” în inflaţie.
Punctul culminant a fost atins în 1993, când inflaţia a urcat până la 300 la sută. A fost un dezastru. Din noiembrie ’90 şi până în decembrie ’93 economiile populaţiei au fost făcute praf. Şi ale companiilor. Apoi, inflaţia a început să coboare. De fapt, într-un proces alternativ, când inflaţie, când dezinflaţie, mişcarea preţurilor a fost tot mai înceată: de la 300 la sută în 1993 la 1,79 la sută în mai 2012. Pe urmă a urcat din nou, apropiindu-se de 5 la sută la începutul lui 2013. Şi iar a coborât.
Pragul de 1,79 la sută, din mai 2012, ne-a arătat însă un reper. La acest nivel, în jur de 2 la sută, mişcarea preţurilor este optimă. Aici ar trebui să revină şi să rămână inflaţia noastră. Sigur, ne-am lovit şi de teorii ciudate: că inflaţia mare ajută PIB-ul. O aiureală. PIB-ul real (şi sustenabil) nu va fi niciodată împins în sus de preţuri care urcă şi ele, ci numai şi numai de o creştere sănătoasă, bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. Iar ca să obţinem o creştere economică sănătoasă este nevoie şi de o inflaţie care să aibă un singur curs, în jos… dar nu mai jos de 2 la sută când inflaţia urcă. Sau, ca în prezent, când inflaţia e sub 1 la sută, direcţia impusă fiind în sus… dar nu mai sus de 2 la sută.
De ce nici mai puţin şi nici mai mult de 2 la sută? Fiindcă sub 2 la sută sau chiar mai jos, cu preţuri în scădere, pieţele şi magazinele se vor goli de mărfuri. Şi atunci, degeaba vor veni bani mai mulţi… dacă mărfurile vor fi mai puţine! Dacă inflaţia urcă însă mai sus, banii noi nu vor ajunge în afaceri bune sau în investiţii profitabile, ci.... în preţuri. Banca Centrală Europeană se străduie de când a început criza să urce inflaţia la 2 sută. Încă n-a reuşit.
