Decembrie 1999. România încheia al treilea an al unei recesiuni severe, dublate de o inflaţie galopantă. Peste care s-a suprapus şi o criză de guvern.
Soluţia preşedintelui Emil Constantinescu, în acele împrejurări grele, a fost învestirea ca prim-ministru, cu un mandat pentru un an, a guvernatorului BNR, Mugur Isărescu. Pe rol, pentru intervalul celor 12 luni de guvernare ce aveau să urmeze, au fost înscrise trei obiective: 1) baterea palmei cu Uniunea Europeană pentru aderarea României la 1 ianuarie 2007; 2) trecerea, în anul 2000, de la creşterea economică minus, din anii 1997, 1998 şi 1999, la creşterea economică plus; 3) transformarea inflaţiei în dezinflaţie. Toate aceste obiective, îndeplinite integral, au fost predate la cheie, în decembrie 2000, guvernului Năstase.
Primul obiectiv era şi cel mai dificil. În Europa, se făceau auzite voci ce puneau sub semnul întrebării însăşi şansa extinderii. Fără îndoială că, atunci ca şi acum, Uniunea Europeană trecea prin momente grele. Erau de aşteptat chiar perioade de stagnare. O analiză aprofundată a lucrurilor a arătat însă că interesele de ordin politic, social şi economic, ce convergeau în direcţia continuării extinderii, de fapt în direcţia întăririi Uniunii Europene, erau mai puternice şi mai argumentat motivate decât cele care, izvorâte din unele temeri legate mai mult de trecut decât de viitor, mizau pe baterea pasului pe loc sau chiar pe paşi făcuţi înapoi.
România avea de partea sa logica istoriei, care îndreptăţea procesul extinderii. Un proces gândit îndelung, judecat în profunzime, ce nu mai putea fi oprit. Aşa că rolul României în Uniunea Europeană nu putea fi înţeles ca un demers împotriva sensului istoriei. Dimpotrivă, era un demers firesc şi necesar.
Stabilirea datei aderării – la 1 ianuarie 2007 – a fost un succes istoric. Mai departe, era nevoie de o strategie credibilă de dezvoltare. Guvernul a pornit să facă o lucrare unificatoare; o sinteză a câtorva zeci de mii de pagini de strategii ale partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, universităţilor, instituţiilor de cercetări. Au fost reuniţi, într-o dezbatere ce a durat două luni, în jur de 1500 de experţi. Ai cui? Ai guvernului, ai partidelor, ai sindicatelor şi patronatelor, ai Academiei Române. Cei mai mulţi reprezentau societatea civilă.
Strategia, aşa cum a fost realizată, cu participarea partenerilor sociali şi a partidelor politice, a oferit o garanţie de durată, fără posibilităţi de revenire, a înscrierii ţării noastre pe traiectoria reformelor şi a integrării europene, indiferent de calendarul electoral. O garanţie ce a fost întărită, atunci, de declaraţia politică semnată de preşedinţii tuturor partidelor reprezentate în Parlament. Proiectul a primit, în final, binecuvântarea cultelor religioase din România, care au semnat o declaraţie de sprijin.
În acele două luni de la începutul anului 2000, când a fost elaborată Strategia, a ieşit pregnant în evidenţă cât de dificil a fost, în societatea noastră dezbinată, să fie căutate şi să fie găsite puncte de consens. Şi cât de complicată a fost negocierea cu grupuri dominate de interese dintre cele mai diferite. Mai cu seamă într-un an electoral, când primau obiectivele pe termen scurt. Iar Strategia era legată de obiective pe termen mediu şi, unele, chiar pe termen lung.
A meritat însă efortul. Scepticii de atunci, din ţară, n-au văzut în Strategia de dezvoltare mai mult decât îndeplinirea unei formalităţi cerute de Uniunea Europeană, cu obiective care nu vor fi niciodată îndeplinite. Lor li se poate răspunde, astăzi, după atâţia ani, că s-au înşelat. Ce s-a prevăzut atunci s-a înfăptuit: şi dezinflaţia, şi creşterea economică, şi consolidarea sistemului bancar, şi, cu deosebire, asigurarea stabilităţii financiare.
Sceptică era şi Comisia Europeană. Pentru că România avea în faţă nenumărate priorităţi, între care sporirea productivităţii şi eficienţei, disciplina contractuală, politica salarială. În plus, în economia reală, principala problemă nerezolvată era legată de capitalul productiv al ţării, în bună măsură depăşit tehnologic. Paradoxal, oarecum, tocmai din această perspectivă poziţia guvernului Isărescu era justificată. Argument fundamental: numai în interiorul Uniunii Europene vom trece mai repede peste rămânerea în urmă.
Am apelat la acest exemplu, al Strategiei de dezvoltare, din două motive. În primul rând, pentru că mi se pare tot mai evident că România, care a avut nevoie în anul 2000 de un program ambiţios, în vederea aderării, are nevoie şi acum de un program ambiţios, de o viziune pe termen mediu şi lung, care să susţină trecerea la euro. În al doilea rând, pentru că există riscul să nu înţelegem cât de mari sunt exigenţele unui astfel de program, mai ales că România nu a răspuns întotdeauna prin performanţe certe cerinţelor ce i-au stat în faţă.
