Eveniment

De ce puneţi 8 milioane de oameni să completeze fişe şi declaraţii fiscale şi nu globalizaţi voi veniturile direct, prin integrarea bazelor de date ale statului?

De ce puneţi 8 milioane de oameni să completeze fişe...

Autor: Sorin Pâslaru

24.04.2017, 00:00 14524

„Revoluţia“ impozitării persoanelor fizice anunţată de actualul guvern pentru 2018 este un front uriaş, iar startul a fost deja luat greşit pentru că a indus percepţia că elementul cel mai important este introducerea conceptului de „impozit pe gospodărie“ şi nu cel de „impozit pe venit global“.

În fapt, ce lipseşte astăzi în România din punctul de vedere al fiscalizării persoanelor fizice este o tratare nediscriminatorie a veniturilor din punctul de vedere al impunerii şi al determinării contribuţiilor sociale de pensii şi sănătate aferente.

Cu alte cuvinte, se spune că, dacă o persoană are venituri din două-trei surse, ca impunerea să fie echitabilă cu situaţia în care acelaşi nivel al venitului provine dintr-o singură sursă, să spunem salarială, atunci prima persoană trebuie să achite contribuţii şi impozite egale cu cea de-a doua.

În realitate nu se întâmpla aşa, astfel încât logic există necesitatea corectării acestei situaţii pentru echitate fiscală şi contribuţii sociale.

Asta e una. Însă este altceva să schimbi şi definiţia unităţii impozabile şi să treci de la individ la gospodărie. Sunt multe motive pentru care ceea ce s-a pus astăzi pe masă ca propunere de impunere pe gospodărie este inaplicabil.

Trebuie ţinut cont de faptul că jumătate din cele 8 milioane de locuinţe din România sunt în mediul rural, 80% din populaţie nu are studii superioare, iar disponibilitatea şi priceperea oamenilor în a completa hârtii pentru Fisc este limitată.

Se prevede în actualul proiect: „Gospodăria se constituie prin decizie emisă de organul fiscal competent în baza cererii depuse de către membri (sic!) săi“.

Probabil că reprezentanţii a o treime din aceste aşa-numite gospodării din punct de vedere fiscal nici nu înţeleg limpede ce înseamnă această expresie ameninţătoare: „organul fiscal competent“. Dar să mai ia fişele la rând şi să completeze diverse câmpuri în declaraţii fiscale şi să facă deduceri.

Filozofia fiscală bună este ca oamenii să aibă cât mai puţine bătăi de cap atunci când trebuie să plătească taxe sau contribuţii.

Cei aproape 5 milioane de salariaţi din România văd – dacă văd - pe fluturaşul de salariu ce contribuţii şi impozite plătesc ei sau angajatorii pentru ei. Este adevărat că toată lumea plăteşte un impozit pe casă, maşină sau teren, dar este vorba pur şi simplu de o înştiinţare venită de la primărie cu impozitul deja calculat. De fapt, cel mai corect ar fi ca aceste taxe şi contribuţii să fie globalizate la nivelul administraţiei, centrale sau locale, şi la nivelul celorlalte instituţii implicate în diverse proceduri de colectare la sursă (bănci, fonduri mutuale, notari), iar oamenii pur şi simplu să fie înştiinţaţi că mai au de primit sau de plătit bani la Fisc anual.

Toate informaţiile despre numărul de copii aflaţi în întreţinere, dacă merg la şcoală sau nu, despre nivelul pensiilor sau deţinerile de proprietăţi există deja în bazele de date ale statului. Aici, „stat“ este în sens larg – Ministerul de Finanţe, primării, Agenţia de Cadastru, Ministerul Învăţământului, Ministerul Muncii cu Revisal (sistemul de înregistrare a salariilor), Casa de Pensii, Casa de Sănătate.

Toate aceste instituţii nu au decât să-şi schimbe datele între ele şi să le centralizeze să spunem la ANAF, care să emită titlurile de impunere globală, după aplicarea deducerilor aferente şi globalizarea veniturilor, iar oamenii să fie înştiinţaţi exact ca la impozitul pe casă.

Ce lipseşte astăzi în România este taxarea reală a veniturilor. Pentru aceasta este nevoie de comparaţia între fluxul de venituri dintr-un an al unei persoane cu diferenţa de active deţinute de acea persoană la începutul şi la sfârşitul anului de impunere.

În mod normal, Fiscul ar trebui să aibă o bază integrate de date prin care să fie alarmat despre diferenţele flagrante între acumularea de active într-un an - fie acestea cash, imobiliare, bijuterii, tablouri, conturi bancare – şi veniturile obţinute de acea persoană într-un an.

Fiecare din cei 25.000 de angajaţi ai ANAF ar trebui să aibă arondate zone de câteva sute de locuinţe/mii de contribuabili, exact ca un medic de familie, şi să urmărească îndeaproape evoluţiile de active şi de venituri din teritoriul său. Din această nevoie poate s-a născut idea impunerii pe „gospodărie“.

Însă comparaţia venituri/diferenţă de active se poate face deja simplu interogând bazele de date aflate în administrarea unor instituţii publice, centrale sau locale.

Să răscoleşti o întreagă ţară cu hârtii de completat şi declaraţii de dat la „organul fiscal competent“ este lipsit de logică.

Echitatea impunerii şi scoaterea la iveală a veniturilor nejustificate/neimpozitate trebuie abordată în etape.

În mod embrionar, se poate gândi o globalizare initial făcută de însăşi insitutuţiile statului. În primă fază, oamenii de fapt nici nu trebuie să ştie că din anul următor sistemul de impunere se schimbă. La 15 martie vor primi doar o hârtie în care sunt anunţaţI că în anul fiscal precedent au avut o sumă de x venituri din salarii, dobânzi, acţiuni, chirii şi că mai au de plată/de primit suma y.

Altfel, rezultatul obţinut nu va fi decât un haos al declaraţiilor şi o bătaie de cap birocratică care nu va folosi nimănui şi care nu va aduce în timp mai mulţi bani la buget.

Deocamdată ne este „vândut“ acest nou concept de gospodărie cu beneficiul scăderii impozitului pe venit la 10% şi a scăderii masei impozabile prin aplicarea unor deduceri substanţiale.

Dar oamenii nu vor „da curs“ aceastei oferte. În 2000 România a mai încercat să introducă impozitul pe venitul global, care a fost promovat tot ca un principiu de echitate fiscală în condiţiile în care impozitarea era în trepte de la 16% la 38%, în funcţie de nivelul veniturilor.

Atunci a fost o campanie uriaşă, desfăşurată pe parcursul mai multor ani, pentru explicarea măsurii pentru toată populaţia. Introducerea cotei unice a lăsat fără sens globalizarea, pentru că veniturile din mai multe surse nu trebuiau impozitate cu o cotă mai mare ci erau toate taxate la 16%.

Astăzi, echitatea fiscală este în continuarea valabilă pentru impozitul pe venit, dar problema este la contribuţiile sociale, unde salariaţii ajung să plătească mai mult decât cei care câştigă din alte surse de venit.

Trebuie găsită o soluţie şi pentru această situaţie, precum şi pentru a captura mai bine fluxurile de venit despre care astăzi nu se cunosc, dar se văd când sunt transformate în active.

Însă să nu umplem România de hârtii şi cozi la înregistrări fiscale dacă rezultatul va fi mai prost din punct de vedere al colectării decât situaţia actuală.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO