Un ritm al PIB-ului mai bun decât al celor mai multe ţări europene, stabilitatea financiară a ţării şi recâştigarea încrederii în faţa pieţelor financiare internaţionale – ţinte deja atinse – au o însemnătate majoră. La fel de importante, dar neatinse încă, sunt şi obiectivele privind contribuţia fiecărei companii economice la un PIB mai mare prin profit mai mare, salarii mai mari şi un mai mare aport de capital. Ţinte imposibil de atins fără un puternic spor educaţional.
Dacă istoria o fac oamenii... o fac de la un anumit dat încolo. Dat pe care îl conturează împrejurările, favorabile ori nefavorabile, ce au totdeauna un rol cardinal. Şi nu există nicio îndoială că numai comunităţile umane înţelepte, adunând laolaltă elite şi mase educate să răspundă la provocări, pot să dea naştere unor acte dinamice în stare să schimbe radical, dinspre rău spre bine, cursul istoriei. Este opinia lui Arnold Toynbee. Iar noi, astăzi, nu avem de ce să nu-l credem pe istoricul englez, pentru că el nu a aruncat vorbe la întâmplare. A analizat zeci de civilizaţii, de la cea sumeriană până la cea occidentală modernă, concluzionând că multe au eşuat tocmai pentru că s-au lăsat să cadă pradă împrejurărilor. Tot multe însă, înfruntând cu bărbăţie provocările, au ajuns să fie stăpâne pe mediul lor înconjurător şi pe stilul lor de viaţă.
Pentru ca rezultatul să fie dezvoltarea – şi nu eşecul – Toynbee invocă două condiţii fundamentale: o atitudine demnă în faţa provocărilor, oricât de groaznice ar fi, şi pregătirea comunităţilor lovite de urgii de a-şi folosi mintea cu înţelepciune. Tabloul sugerat de Toynbee, al popoarelor care folosesc creierul ca principală resursă a dezvoltării, descrie un lung şir de cazuri în care educaţia s-a dovedit a fi resursa principală pentru un PIB aducător de bunăstare.
Semnificativ în acest sens este şi faptul că, astăzi, teama cea mai mare a ţărilor occidentale dezvoltate este că pierd cursa pentru educaţie. Iată o realitate ce face subiectul unor mari dezbateri şi analize şi dau tema unor valoroase cărţi apărute în anii din urmă. Demn de luat în seamă este, cu deosebire, „Cazul Japonia“ – ţara care nu s-a grăbit niciodată să facă gălăgie în jurul unor succese. De vorbit au vorbit, pe rând, oţelul japonez, vapoarele japoneze, apoi automobilele japoneze. Şi, în sfârşit, au vorbit acele voci care au dat lumii un nou sens: marii producători din industria informaticii. De regulă, Japonia nu exclama. Mai mult întreba.
Acum Japonia e în criză. De 25 de ani înfruntă o criză a schimbării. Ce gândesc japonezii, în aceste condiţii, despre viitorul ţării? Ei bine, sunt nenumărate analizele din care vedem că gândesc în stil japonez. Ei învaţă că este uşor să urci când toate forţele – cele din natură, cele din oameni şi cele de pe pieţele financiare – îţi sunt favorabile. Dacă vrei să arăţi ceva lumii, arată cum se poate urca atunci când totul în jur îţi este defavorabil. Educaţie aplicată la realitate. Un lucru fiind cert: japonezii nu aşteaptă ca schimbarea să le cadă din cer. Ei au învăţat cum să răspundă provocărilor. Principalul lor competitor este China, care le-a şi luat-o înainte. Dar Japonia nu şi-a spus încă ultimul cuvânt.
Desigur, nici România nu şi-a spus ultimul cuvânt. Va fi însă greu urcuşul atât timp cât educaţia reprezintă prea puţin în ochii comunităţii noastre. Principala eroare: simplificăm excesiv lucrurile în materie de educaţie. Am uitat lecţia lui Spiru Haret, care în materie de educaţie cerea modificarea neîncetată a ideilor şi lărgirea cercului lor în raport cu trebuinţele… şi am pierdut societatea civilă. Ca să fie recâştigată, va fi nevoie ca societatea să înveţe, cât mai repede, să asocieze cuvântul PIB cu un cuvânt de prea mult timp dat uitării: propăşire. Adunând în acest sens, într-un set unitar, toate ideile în materie de educaţie care să ne ghideze înaintarea. Un fel de stea polară a dezvoltării României în anii ce vin. Ca să nu rătăcim drumul.
