Ideea din titlu nu-mi aparţine. A circulat cu ani în urmă în dezbaterile globale despre creşterea preţurilor, ca replică ironică la adresa tezei că înflaţia ar fi în exclusivitate fenomen monetar. Istoria este martoră că analiştii rezonabili, care nu erau ademeniţi de iluzii, n-au mizat pe exclusivitatea cauzelor monetare în explicarea fenomenelor inflaţioniste. Susţinând însă că atunci când inflaţia îşi arată colţii, cauza princeps este creşterea masei monetare.
Apoi, treptat, mai ales după stagflaţia provocată de crizele petrolului din anii 1970, ordinea lucrurilor s-a schimbat. A cântărit greu, în dezbaterile globale, discursul lui Larosiere de la Vilnius din 2014 (Jacques Larosiere, fost guvernator al Băncii Franţei, fost preşedinte al BERD, o voce care s-a impus în dezbaterea contemporană de idei economico-financiare). În opinia lui, criza izbucnită în America în 2007-2008, de unde s-a răspândit în toată lumea, rezultase dintr-un boom excesiv al creditului. De asemenea, a mai subliniat că expandarea masei monetare pe scară largă a reaprins riscurile inflaţioniste, pentru că mişcarea preţurilor poate fi uşor scăpată din mână. Dar nici Larosiere şi nici alte voci de acelaşi calibru nu au pledat în favoarea rolului dominant al creşterii masei monetare în declanşarea furtunilor inflaţioniste.
Deşi, între cauzele inflaţiei au continuat să fie nominalizate cantitatea de monedă în circulaţie şi percepţia publicului privind valoarea banilor, locurile din faţă au început să fie ocupate într-o tot mai mare măsură de excedentul de cerere, de şocurile din planul ofertei, de importuri şi, mai cu seamă, de motive de ordin structural între care întârzierea reformelor - cel mai des invocată.
Dincolo însă de cadrul general, valabil pentru toate timpurile şi pentru toate zările, excepţiile s-au înmulţit în anii din urmă. S-au înmulţit sub presiunea împrejurărilor aspre, care şi-au pus amprenta pe secolul 21 începând cu sfârşitul celui de-al doilea deceniu, fără să avem încă vreun semn de schimbare nici măcar acum, la începutul celui de-al patrulea an din al patrulea deceniu. Statele bogate, cu deosebire, au pus în circulaţie sume imense de bani ca să stimuleze creşterea economică ameninţată de recesiuni, pieţele de muncă vulnerabile şi să atenueze pe cât posibil represiunea financiară la care au fost supuse gospodăriile populaţiei. Venise timpul banilor ieftini. Programele de relaxare cantitativă au adus schimbări şocante în nivelurile dobânzilor de politică monetară - neconvenţionale - ce tindeau spre zero. Şi în dimensiunea capcanei lichidităţii, ce s-a tot lărgit.
Apoi, în 2021, a pornit tăvălugul inflaţiei globale. Prilej pentru noi înfruntări doctrinare. Teza inflaţiei ca fenomen monetar a fost reactivată. Ideea pusă în discuţie a fost transformarea excesului de bani, adus de „marea relaxare“, în creşterea galopantă a preţurilor de consum. În toată lumea!
Vocile care au combătut această teză s-au dovedit însă mai puternice. Şi mai convingătoare. Au fost aduse multe dovezi potrivit cărora… nu excesul de cerere - sub impulsul creşterii masei monetare stimulate de „banii ieftini şi mulţi“ din timpul relaxării cantitative - a făcut să explodeze preţurile în plan mondial; cauzele principale fiind riscurile energetice, geopolitice, blocajele din lanţurile de aprovizionare şi de producţie, costurile în creştere ale producţiei, care au afectat şi mai afectează oferta. Cauze structurale şi nicidecum monetare.
Era însă inevitabil - într-un moment al istoriei lumii dominat nu doar de economii deschise, ci şi de pieţe de dezbateri deschise - să ne trezim cu ecouri ale tezei minoritare care invocă creşterea masei monetare drept cauză princeps a ciclului inflaţionist ce ne toacă nervii şi banii. Cum tot inevitabil - şi democratic totodată - este ca internetul să pună în circulaţie argumentele unor analişti din piaţa internă în favoarea unei astfel de teze. Ca întotdeauna, dialogul este bine-venit.
Reproduc cuvânt cu cuvânt argumentele din ceea ce mi s-a părut a fi cea mai radicală formulare: „Inflaţia nu se întâmplă pur şi simplu. Inflaţia este un fenomen care implică o suplimentare exagerată de bani.(…) Deconectată de productivitate şi de creşterea reală de bunuri şi de servicii“. Cine citeşte acest punct de vedere, bineînţeles dacă vibrează la aceste argumente şi nu are alte informaţii, va reţine că societatea noastră a intrat în al patrulea an de inflaţie din cauză că…în România „se tipăreşte monedă în exces“. Or, o astfel de opinie - care de altfel vine în contradicţie cu realitatea internaţională - nu este şi probată. E numai afirmată. Şi, de fapt, afirmaţia nu are nicio legătură cu realitatea internă.
Tabloul masei monetare, cu datele actuale, a fost publicat recent de BNR. Iar analiza acestor date - care sunt în consens cu indicatorii noştri economici, cu deficitele noastre, cu imperativele legităţilor economice obiective - nu doar că nu a împins inflaţia în sus, dar a acţionat în sens invers. A ajutat la transformarea inflaţiei în dezinflaţie, proces care curge începând din decembrie 2022. Şi va continua în 2024, după o ruptură de ritm intervenită în această lună.
Dau un singur exemplu: injectarea de lichiditate în bănci - măsură strategică în confruntarea cu impactul crizelor suprapuse - putea fi un eşec dramatic dacă BNR ar fi acţionat în calibrarea masei monetare cu spatele la realităţile interne şi externe, la legităţile economice obiective şi la nevoile reale de bani. Or, tocmai aceste legităţi şi aceste realităţi au fost ghid în definirea scopului – asigurarea lichidităţii sistemului financiar la nivel adecvat. Am în vedere schimbarea poziţiei băncii centrale faţă de sistemul bancar, din debitor net... în creditor net în decizia privind trecerea de la licitaţiile repo la injectarea de lichiditate în sistemul repo pe baze bilaterale, pentru a preveni tentativele de depreciere a cursului monedei naţionale. Este doar una dintre componentele politicii monetare a băncii centrale.
