Inflaţia în 2014, comunicată ieri de INS, a coborât sub plafonul cel mai de jos de după decembrie 1989, rata anuală fiind de 1,07 la sută. Mai mult, putem vorbi de un proces de stabilitate a preţurilor, fapt ce constituie cel mai bun activ social pe care poate să-l asigure o bancă centrală, din orice ţară, în sensul că astfel oferă nu numai încredere, dar şi o creştere economică sustenabilă şi de durată.
Inflaţia mare întreţinea iluzii. Nu conta că în multe întreprinderi de stat proliferau munca în doru’ lelii, activităţile anapoda, din care rezultau risipă, consumuri mari şi cifre de afaceri mici, iar în final apărea... profit. Din preţuri mari, desigur. Tot aşa cum nu conta că în atâtea şi atâtea întreprinderi neprofitabile se fura cu spor. Tot populaţia plătea. Inflaţia – fiind de fapt o taxă pe târguieli – afecta întreaga populaţie. Sau plăteau întreprinderile rentabile, îndeosebi cele cu capital privat.
Sigur, nu s-a isprăvit nici cu risipa şi nici cu furturile. S-au schimbat însă condiţiile. Din anul 2000, România evoluează pe un tărâm nou: cel al dezinflaţiei. Şi cu cât inflaţia a tot scăzut, cu atât s-a văzut mai bine cine este competitiv şi cine nu. Pentru că nu numai preţurile, ci şi costurile au început să spună adevărul. În martie-aprilie 2015, când se va trece la încheierea bilanţurilor contabile din 2014, vom vedea cum se vor răzbuna şi profiturile mici, şi stocurile de produse nevandabile, şi consumurile exagerat de mari la materiile prime şi energie. Creşterile de preţuri sunt acum prea mici ca să le mai poată acoperi. Inflaţia, scăzând, va lovi în neperformanţă. E adevărat că o creştere mai mică de preţuri aduce şi un venit mai mic la bugetul statului. Dar un venit adevărat. Cu inflaţie mică, companiile vor avea nevoie, ca să supravieţuiască, de muncă îndârjită, de organizare raţională a muncii, de asumare a riscului în afaceri şi de iniţiativă, de management performant.
De fapt, actualele valori ale mişcării preţurilor sunt cele mai mici din 1971 încoace. Bunăoară, dacă luăm în seamă cifrele oficiale, deşi au fost cosmetizate violent în anii comunismului, vom vedea că nivelul de azi al ratei anuale la mărfuri alimentare, de 98,37 la sută (ceea ce înseamnă minus 1,55 la sută) e mai jos decât cel din 1971, de 98,80 la sută. Dacă trecerea la liberalizarea preţurilor ar fi început prin 1970, în plină industrializare, inflaţia adevărată ar fi ajutat la alegerea drumului cel bun. Am fi avut astăzi o industrie orientată în întregime cu faţa spre piaţă, care ar fi valorificat profitabil resursele naţionale. Cum însă o astfel de mişcare era imposibilă până în decembrie ’89, din motivele ştiute, ea devenise posibilă în ianuarie 1990. Numai că mişcările preţurilor, începând din 1990, s-au derulat multă vreme în contratimp cu dinamica economică. Când au urcat preţurile, inflaţia atingând cote de 200-300%, a scăzut drastic producţia. Aşa că inflaţia n-a corectat dezvoltarea, ci a jucat rolul de aspirator: a adunat de pe piaţă banii pentru care nu exista ofertă. În anii cu creştere economică plus au fost puse „sub control“ multe dintre preţurile produselor de bază: la energie, la unele materii prime vitale, la multe produse alimentare. Şi iarăşi creşterea a primit semnale eronate şi a greşit drumul. A fost nevoie de ani şi ani de corecţii de preţuri, de liberalizări treptate, de integrare a mişcării preţurilor în procesul activ de macrostabilizare.
Desigur, mişcarea preţurilor are în faţă un reper: strategia de ţintire a inflaţiei. Dar ţinta de inflaţie nu este numai un obiectiv, ci mai cu seamă un semnalizator. Arată pe unde trebuie să meargă inflaţia. De asta şi este nevoie de o ţintă a inflaţiei, ca să ştim în fiecare moment cât de aproape sau cât de departe suntem de ţel. Iar când cele două linii ale ratelor anuale, cea a inflaţiei medii anuale şi cea a ratei anuale a inflaţiei, se vor apropia ori se vor contopi pe termen lung, ţelul va fi atins.
