Prapastia la marginea careia ajunsese sistemul financiar in SUA,in lumea avansata economic si nu numai, obliga la regandirea dintemelii a reglementarilor si mecanismelor de supraveghere apietelor financiare. Despre aceasta regandire am scris adesea inultimii doi ani avand in vedere si dezbaterile pe care le-am avutin cadrul comitetului pe probleme economice si monetare alParlamentului European.
In SUA reformele au conturat doua tabere. Ambele au puncte incomun precum limite la efectuarea de operatiuni pe datorie(leverage), mai multa transparenta, obligarea tranzactionariiderivativelor la case de schimb specializate, reglementareaoperatiunilor tuturor entitatilor financiare care creeaza riscsistemic (inclusiv fonduri de risc si de investitii private - hedgefunds si private equity funds), eliminarea (cat este posibil) aconflictelor de interese, reglementarea activitatii agentiilor derating, modificari in remunerarea bancherilor, intarireamecanismelor de supraveghere si accentuarea atentiei acordateriscurilor sistemice. Dar exista si diferente importante intrelinia promovata de Paul Volcker (fost sef al Fed-ului cu mai binede doua decenii in urma si sfatuitor al presedintelui Obama) si ceasustinuta de Lawrence Summers (fost sef al Trezoreriei si unuldintre principalii consilieri economici ai lui Obama). Volcker afost dintre cei (intre care Lamfalussy, Roubini, Lyle Gramlich,Krugman, Buffett etc.) care au anticipat iminenta unui dezastrufinanciar pe fondul evolutiei sistemului financiar in ultimele douadecenii. El considera ca ar fi o eroare mare sa nu fie atacatachestiunea dimensiunii unor institutii financiare, care pot tine unsistem ostatic (asa-numita "too big to fail"). Aceasta s-a vazutdin plin la caderea bancii de investitii Lehman Brothers ca si inceea ce a motivat interventia de evitare a prabusirii companiei deasigurari AIG (care, in mod ironic, actionase ca un gigantic fondde risc...). Cand sefi de banci argumenteaza ca nu marimeaconteaza, ci gradul de interconectare, ei au dreptate numaipartial. Fiindca dimensiunea, in sine, este un factor cefavorizeaza legaturi catre toate azimuturile Nemaiamintind aici casupramarimea unor institutii financiare stimuleaza concentrarea siaccentueaza pozitii de monopol (adica extractia de rente). Volckersi altii ca el doresc ca bancile comerciale sa nu mai efectuezeoperatiuni de "proprietary trading", adica in cont propriu. Seurmareste astfel o reducere a operatiunilor considerate riscantepentru institutii financiare ce gazduiesc depozite. Si asa estefiresc, intrucat aceasta criza teribila a demonstrat ca, adesea,bancile au uitat de obligatia lor fiduciara fata de clientiurmarind profituri proprii prin cai ultra riscante; ca au pus inpericol banii deponentilor si stabilitatea intregului sistem. Deaceea, Volcker si cei care ii imbratiseaza opiniile considera ca seimpune o reintoarcere la o legislatie de tip Glass Steagall (care afost terminata de Congres in 1999).
Masurile anuntate de presedintele Obama la finele saptamaniitrecute, care preiau teze de baza ale lui Paul Volcker, reprezintaun nou pas cheie in constructia unui nou sistem de reglementare sisupraveghere a pietelor financiare. In acest context este de plasatsi intentionata crestere a atributiilor Fed-ului privindsupravegherea tuturor entitatilor ce desfasoara operatiunifinanciare.
Vreau sa fac referiri la mult controversata taxa pe tranzactiifinanciare. Cand economistul american James Tobin a propus-o, cudecenii in urma, el a avut in vedere descurajarea tranzactiilorspeculative pe piete valutare pentru a reduce voltatilitatea lor.Acum, ideea este imbratisata la Londra, Berlin, Paris, ininstitutii financiare internationale (FMI de pilda) cu scopul de adiminua volumul tranzactiilor financiare si de a obtine venituricare sa ajute statele sa intervina in caz de nevoie (pentru a facefata riscurilor sistemice).
Ar fi vorba despre o taxa care sa se aplice, deci, pe scaralarga. Deoarece sunt tari (Australia, Elvetia, Grecia, Hong Kong,India etc.) care aplica taxe pe unele tranzactii cu obligatiuni,actiuni, contracte la termen. Recent Brazilia a impus taxe laintrarea capitalului speculativ. Exista un curent de gandire caresustine ca taxele pe tranzactii financiare ar fi contraindicatedaca se urmareste colectarea de venituri fiscale (adica taxe Tobin,spre deosebire de taxe Pigou, care ar urmari corectarea unorexternalitati negative produse de imperfectiuni ale pietelor).Acest rationament porneste de la vizualizarea intermedieriifinanciare ca productie intermediara (vezi studiul seminal al luiP. Diamond si J. Mirlees, "Optimal taxation and public production",American Economic Review, 61, 1971). Altfel spus, taxareaproductiei intermediare (nu finale) ar introduce distorsiuni pelantul de productie reducand eficienta ei.
Un astfel de rationament putea fi eventual acceptat cu deceniiin urma, inainte de aparitia sectorului bancar secundar, alexploziei operatiunilor speculative, al functionarii de produsederivate care au capatat o existenta pentru sine, functionand parcanumai in folosul emitentilor. Cine examineaza crestereaexponentiala a produselor de tip CDS (credit default swap) si CDO(collaterilised debt obligation), dintre care grosul revelandu-se afi la antipozi ca grad de risc fata de evaluarile de categorie AAA(cum fusesera prezentate clientilor cumparatori), intelegedenaturarea folosirii acestor produse - glisarea lor de la functiautilitara pentru client spre un mijloc pentru emitent de a incasacomisioane cat mai mari si numeroase. De aceea, cred ca percepereamultor instrumente derivative ca simpla intermediere financiara,este gresita in raport cu ceea ce s-a intamplat in ultimul deceniu.Opinia mea este ca multe din tranzactii au capatat o alura deredundanta masiva, fara utilitate pentru client (chiar frauda, insensul mizarii pe naivitatea acestuia) amplificand totodatariscurile sistemice (vezi din nou cazul AIG).
Indraznesc sa afirm ca s-au dezvoltat la scara internationala,pe filiera acestor derivative, cvasi scheme Ponzi, care la unmoment dat s-au prabusit. Cum poate fi altfel interpretatarecomandarea (catre clienti) facuta de catre banci de investitii decumparare a unor produse derivate, in timp ce aceleasi bancispeculau mizand pe caderea cotatiilor acelorasi produse Si aceastasi explica surparea pietelor financiare, prabusirea pieteiobligatiunilor in momentul in care s-a vazut ca "imparatul nu arestraie". O concluzie: o taxa pe tranzactii financiare nu estelipsita de sens: fiindca este nevoie de incasari fiscale care sapermita interventii necesare (aceasta taxare s-ar aplica unortranzactii care nu sunt numai productie intermediara); s-ar taxa oactivitate care inseamna, acum, o alocare rea a resurselor. Ceicare intemeiaza taxa pe tranzactii financiare pe explicatii de tipPigou nu fac decat sa intareasca ideea ca taxarea tranzactiilorfinanciare are sens.
Sistemul financiar este de dorit sa piarda cat mai mult dinnatura sa speculativa; in SUA, in tari din Europa (Marea Britanie,de exemplu) el este acum supradimensionat si daca avem in vedereponderea profiturilor in cele totale (in SUA sistemul financiardetine cca 40% din profiturile totale, desi ponderea in PIB estemult inferioara) se poate spune ca extrage o renta necuvenita.Aceasta nu numai ca a produs, de-a lungul timpului, o alocaredistorsionata a resurselor, dar a si creat riscuri sistemiceinacceptabile.
Tensiuni pe pietele financiare nu au cum sa nu se reproduca, dara tolera practici si a admite reglementari care favorizeazaaparitia de crize majore este impotriva a chiar bunei functionari apietelor si a interesului public.
Daniel Daianu este profesor de economie, fosteuroparlamentar si ministru de finante
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
