Trebuie să recunosc că motivaţia scrierii acestui articol aapărut în urma lecturării articolului "Cursul şi relansareaeconomică" scris de d-nul prof. Daniel Dăianu. Acest articol sealătură unor dezbateri precedente găzduite de ZF în care s-a făcutvorbire la un moment dat despre măsura în care ar fi fost oportunăo depreciere masivă a leului în anii trecuţi. Referirea care s-afăcut cu prilejul acelor dezbateri la "utilitatea" pe care ar fiavut-o o depreciere de până la 12 lei mi se pare mult prea"năstruşnică" pentru a fi luată în serios şi de aceea mă voi limitala a spune că în contexul crizei economice şi a crizelor politiceBNR s-a achitat cu profesionalism în ultimii ani de sarcina deultim apărător al macrostabilităţii economice.
Dar accentul care se pune în momentul de faţă pe cursul de schimbmi se pare o ţintă falsă. Pentru că întrebarea pe care trebuie săne-o punem este cu totul alta şi anume: Care ar trebui să fie rolulpoliticii monetare în relansarea economică? Acesta este şi motivulpentru care am decis să aleg titlul de mai sus parafrazând titluld-lui prof Dăianu.
Cred că se merită să reflectăm serios dacă în contextul în carepeste tot în Europa, şi nu numai, vedem o unire a politicilorfiscale şi monetare în scopul scoaterii economiilor naţionale dinrecesiune, România are şansa unei reveniri doar într-un "picior"(al politicii fiscale) fără ca şi politica monetară să îşi asumeacest rol. Practic, în ultimii 10 ani, politica monetară a fostfrâna permanentă care a fost folosită pentru reducerea inflaţiei şipentru a împiedica o supraîncălzire a economiei. Dobânzile realpozitive de 3 puncte procentuale au fost norma. A fost uninstrument adecvat fără de care cu siguranţă aterizareapostcreştere economică ar fi fost mult mai dură. Dar ce sens maiare ca acum după 2 ani de recesiune şi de prăbuşire a consumului sărămânem cu piciorul pe frână? Chiar mai există presiuniinflaţioniste acum? În luna august saltul inflaţiei datoratcreşterii TVA-ului a fost sub aşteptări. Ni s-a spus că aceasta sedatorează faptului că va exista un efect de rundă a doua care se vamanifesta în august. În august inflaţia a fost de 0,23%. Decidespre ce presiuni inflaţioniste vorbim? Mi-e greu să accept faptulcă nu se face diferenţa între o inflaţie pe partea de ofertăprodusă de o măsură administrativă şi de inflaţia pe partea decerere care a justificat într-adevăr politica monetară a ultimilorani. Să mai adăugăm şi faptul că politica monetară ar trebui săţintească expectaţiile inflaţioniste şi nu inflaţia lunilortrecute. Deci referirea la inflaţia de sfârşit de an de 7,5% cajustificare pentru actuala dobândă de politică monetară mi se parecă nu are justificare, ea fiind rezultatul puseelor inflaţionistetrecute. Ce s-a întâmplat de fapt în ultimele luni demonstreazăfaptul că firmele nu îşi mai pot permite (ca în trecut) să creascăpreţurile fără a se teme de impactul asupra vânzărilor deoarececererea a fost extrem de sever afectată. Iar şomajul mare şiconstrângerile bugetare limitează şi creşterile salariale. Decitemerile legate de spirala salarială mi se par, din nou, omoştenire a trecutului care nu are legătură cu situaţia dinprezent. Şi atunci rigidităţile despre care vorbeşte d-nul profDăianu nu cumva sunt mai degrabă în zona temerilor decât în apieţelor? Nu pot să nu remarc faptul că în istoria recentă aRomâniei politica monetară nu şi-a asumat niciodată un rol derelansare economică (pentru că nu a fost cazul). După 2 ani derecesiune şi, în sfârşit, o ajustare bugetară semnificativă nu arfi timpul oare ca politica monetară să accepte şi aceastăprovocare?
Şi (de abia) acum problema cursului... Sigur, o relaxare apoliticii monetare e posibil să aibă impact şi asupra cursului. Darfără a fi un obiectiv în sine, ci doar o consecinţă, poate chiarbenefică dacă anumite anomalii sunt abordate şi nu doar constatate.Trebuie să spunem aici că mişcările de curs nu au un impact imediatasupra inflaţiei datorită modificării mult menţionatelor expectaţiiinflaţioniste care se manifestă de fapt cu un decalaj. Impactulmişcărilor cursului asupra inflaţiei se manifestă cvasiinstantaneudatorită preţurilor din România denominate în euro. Şi aici revincu o întrebare pe care am mai pus-o şi
într-un articol precedent. Cine îşi asumă stabilirea (i)legalităţiipreţurilor denominate în euro din România? Pentru că lipsa dereglementare a acestei probleme, împreună cu ponderea creditelor îneuro, face ca economia românească să fie prematur şi nenecesareurizată luând prizonieră flexibilitatea politicii monetare.Accentul excesiv care se pune pe curs în momentul de faţă, în daunapoliticii monetare şi a dobânzilor, nu face decât să confirmeacestă situaţie de "captivitate" îngrijorătoare. Aceea în carepolitica monetară este obligată să ţintească de fapt cursul deschimb datorită mecanismului de transmisie a unei eventualedeprecierii a leului prin intermediul preţurilor din Româniadenominate în euro.
Însă ceea ce mai trebuie să spunem este că o astfel de politică îipedepseşte în primul rând pe cei care au ascultat îndemnurile şi auluat credit în lei şi îi recompensează pe cei care au credite învalută (ca şi pe cei care au dat credite în valută). Ceea ce nu vaface decât să ducă la utilizarea în continuare a creditării învalută şi la menţinerea unui cerc vicios. Sunt decidenţi şianalişti (inclusiv d-nul prof Dăianu) care pun sub semnul deîntrebare mecanismul de transmitere al unei dobânzi de politicămonetară mai mică. Dar dobânzile interbancare au fost în ultimaperioadă aliniate sau chiar mai mici decât dobânda de politicămonetară. Iar schimbarea legislaţiei în ce priveşte calcululdobânzilor pentru credite realizează exact o mai clară ancorare alor în dobânzile practicate pe piaţa interbancară. Deci mecanismulde transmitere ar putea fi eficient şi de el ar putea beneficia ceicare au luat credite în lei făcându-le serviciul lor mai uşor.Chiar şi băncile comerciale ar trebui ca în principiu să fie maifericite cu clienţi care iau credit în moneda în care sunt plătiţi.Dar pentru asta e nevoie ca creditele în lei să fie măcar la fel descumpe ca acelea în valută.
În mod clar situaţia nu poate fi judecată în termeni de alb şinegru. Dar dilema: o politică monetară care să ţintească cursul saucare să sprijine relansarea economică există. Să credem că ambeleobiective pot fi atinse simultan e o iluzie. Locul în care trebuierupt cercul vicios nu e uşor de găsit. Dar întrebarea extrem deimportantă pe care cred că trebuie să ne-o punem este dacă situaţiaeconomică actuală chiar poate fi abordată cu modelele şiinstrumentele ultimei decade. Ar fi regretabil să ajungem însituaţia soldatului japonez care află în tranşee cu stupoare şineîncrezător că războiul (cu inflaţia)
s-a terminat deja de mult şi că rolul pe care e aşteptat să şi-lasume acum este unul cu totul nou, de reconstrucţie.
Radu Crăciun este chief investment officer la EurekoFond de Pensii
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
