Cum se simt salariaţii care muncesc cu jumătate de normă, dar sunt impozitaţi ca şi când ar munci normă întreagă? Începând cu luna august 2022, practic, pentru toate contractele de muncă de două sau patru ore se aplică contribuţii ca pentru un contract cu normă întreagă, de opt ore. Suprataxarea nu se aplică în situaţia în care un angajat are contracte de muncă multiple, iar venitul realizat pe toate aceste contracte este cel puţin egal sau depăşeşte valoarea unui salariu minim pe economie. În afară de situaţia salariaţilor cu contracte de muncă part-time multiple, elevii, studenţii cu vârsta de până la 26 ani, ucenicii cu vârsta de până la 18 ani sau pensionarii pentru limită de vârstă sunt exceptaţi de la suprataxare.
Problema suprataxării contractelor part-time este una complexă şi sensibilă şi a fost dezbătută intens de către iniţiatorii prevederii legale şi de către opozanţii ei. Sesizările opoziţiei şi Avocatului Poporului au fost respinse, Curtea Constituţională hotărând că măsura este constituţională.
Pe de o parte, politicienii care au propus introducerea acestei măsuri susţin că măsura a contribuit semnificativ la diminuarea fenomenului muncii la negru, că a condus la un număr record de contracte cu normă întreagă şi la încasări mai mari la bugetul de stat. Realitatea pieţei a arătat că sunt situaţii în care salariaţii part-time primesc oficial plăţi doar pentru două ore de muncă, în timp ce diferenţa până la un program complet de opt ore este plătită în numerar, în mod neoficial, de către angajatori. Această practică creează o inechitate pentru angajaţi şi poate submina contribuţiile lor la sistem.
Suprataxarea contractelor part-time, corelată cu introducerea obligaţiei microîntreprinderilor, începând cu 1 ianuarie 2023, de a avea cel puţin un salariat cu normă întreagă au condus la creşterea numărului de contracte cu normă întreagă. Însă, ponderea cu care au scăzut contractele de muncă part-time (circa 14%) a fost mult mai mare decât cea a creşterii contractelor de muncă full-time (circa 3%) ulterior intrării în vigoare a modificării. Angajatorii au ales să renunţe la multe dintre contractele part-time, adesea prin eliminarea posturilor, pentru a evita această supraimpozitare. Efectul acestei prevederi legale a fost, prin urmare, contrar, iar mulţi oameni şi-au pierdut locurile de muncă în urma acestui proces. Această situaţie a avut un impact negativ asupra angajaţilor, deoarece disponibilitatea redusă a locurilor de muncă a crescut competiţia pentru poziţiile rămase şi a accentuat insecuritatea economică. În loc să stimuleze angajarea şi să ofere oportunităţi mai bune pentru cei care caută locuri de muncă, prevederea fiscală a avut un efect advers, contribuind la scăderea numărului de locuri de muncă disponibile şi la intensificarea presiunii asupra pieţei muncii.
Suntem într-o plină eră a digitalizării, în care piaţa muncii se transfomă profund, iar angajaţii îşi exprimă dorinţa pentru optimizarea şi flexibilitatea în ceea ce priveşte munca lor. O dovadă clară a acestei tendinţe este observată în platformele de anunţuri de joburi, care sunt pline de oferte pentru muncă remote sau în regim hibrid. Această restricţie fiscală poate avea consecinţe negative asupra angajaţilor, împiedicându-i să îşi exploreze interesele şi potenţialul în diverse domenii de activitate şi îngreunându-le accesul la programe de învăţare şi dezvoltare profesională. Astfel, în loc să sprijine inovaţia şi adaptabilitatea într-o lume a muncii în continuă schimbare, prevederile fiscale restrictive pot încetini progresul şi pot reduce oportunităţile de creştere şi avansare profesională pentru angajaţi.
Pe de altă parte, pentru anumite categorii, cum ar fi designerii graficieni, scriitorii sau artiştii, contractele part-time sau de proiect sunt necesare pentru a-şi gestiona mai bine timpul şi pentru a avea flexibilitate în alegerea proiectelor la care lucrează. O situaţie similară o au femeile care revin din concediu de îngrijire a copilului. De cele mai multe ori aceste femei sunt nevoite să opteze pentru program de lucru part-time, pentru a avea un venit şi pentru a putea face faţă creşterii copiilor. În acest context, corelat cu lisa unui sistem adecvat de îngrijire a copilului, există mame care preferă să iasă de pe piaţa muncii şi să devină coasigurate ale soţilor lor sau pur şi simplu neasigurate. Drept urmare, statul nu doar că nu încasează contribuţiile aferente unui salariu suprataxat, ci nu reuşeşte să încaseze nici măcar contribuţiile aferente salariilor exceptate de la suprataxare.
În societatea noastră, principiul echităţii fiscale este fundamental pentru un sistem fiscal funcţional şi just. De aceea, impozitarea salariaţilor cu jumătate de normă la fel ca şi cei cu normă întreagă este o practică ce poate fi percepută ca incorectă şi nedreaptă, afectând grav bunăstarea şi motivaţia angajaţilor. Salariaţii care lucrează cu jumătate de normă fac un efort proporţional mai mic decât cei cu normă întreagă. Ei îşi dedică doar o parte din timpul lor pentru muncă, ceea ce înseamnă că veniturile lor sunt în mod evident mai mici. Impozitarea lor la acelaşi nivel ca şi cei cu normă întreagă este o practică discriminatorie, care nu ţine cont de realitatea veniturilor şi efortului lor de muncă.
În concluzie, este evidentă necesitatea unor abordări echilibrate şi bine fundamentate în formularea politicilor fiscale şi sociale, prin care guvernul gestionează economia şi se asigură că obiectivele sociale şi economice sunt atinse. Impozitarea salariaţilor cu jumătate de normă la fel ca şi cei cu normă întreagă este o practică fiscală inechitabilă şi nedreaptă. Guvernul ar trebui să revizuiască aceste politici fiscale discriminatorii şi să adopte măsuri pentru a asigura un tratament fiscal corect şi echitabil pentru toţi angajaţii, indiferent de tipul de contract de muncă pe care îl au. Este imperativ să ne asigurăm că sistemul nostru fiscal reflectă corect realitatea şi contribuţia fiecărui individ la societate.
