Discuţiile referitoare la consolidarea fiscal-bugetară şi la măsurile necesare în acest scop se intensifică, de regulă, de două ori pe an – înainte de elaborarea bugetului pe anul următor şi după o perioadă de execuţie de aproximativ şase luni, când devin evidente rezultatele politicilor aplicate şi se impun măsuri de corecţie. Anul acesta nu face excepţie, astfel că, pe fondul încasărilor mult sub program şi sub ameninţarea ratării ţintei de deficit bugetar, reprezentanţii autorităţilor, dar şi ai altor instituţii financiare sau ai mediului de afaceri, expun posibile soluţii care ar putea ajuta la echilibrarea bugetară în limitele asumate pentru acest an, cel puţin. Însă majoritatea se bazează pe măsuri rapide, extreme, insuficient analizate şi cu rezultate incerte. Or, pentru a ieşi din această spirală a soluţiilor pe termen scurt, discuţia ar trebui să înceapă de la modul în care este construit bugetul de stat, principala cauză a fragilităţii sale permanente.
În linii mari, dilema momentului pare a fi legată de coloana bugetară care ar trebui ajustată în favoarea celeilalte – tăiem cheltuielile pentru a ne încadra în venituri sau majorăm veniturile pentru a acoperi cheltuielile asumate?
În mod tradiţional, în România, la elaborarea bugetului de stat reprezentanţii autorităţilor iau în calcul venituri supraestimate şi cheltuieli mai mici decât cele preconizate, mizând de fiecare dată pe evenimente excepţionale care să aducă mai mulţi bani la buget (creştere economică peste aşteptări, evoluţii financiare internaţionale favorabile etc.) sau pe faptul că oricând există anumite cheltuieli care pot fi sacrificate, cum ar fi cele pentru investiţii. Rectificările bugetare se bazează pe aceeaşi formulă, iar la finalul anului rezultatul, previzibil de altfel, este cosmetizat pe cât posibil şi pus pe seama unor factori identificaţi pe parcurs. Astfel, structura bugetară şubredă este perpetuată de le an la an, şi, din acest considerent, de fiecare dată suntem prinşi pe picior greşit atunci când condiţiile economice devin adverse (cum s-a întâmplat la izbucnirea pandemiei, care ne-a „surprins” cu un deficit bugetar cu mult peste limita admisă de UE, înregistrat după mai mulţi ani de creştere economică record, la apariţia crizei energetice, la declanşarea războiului din Ucraina etc.).
Cronica uni eşec anunţat
Pentru a beneficia de spaţiul fiscal necesar în astfel de situaţii, dar şi pentru a asigura echilibrul bugetar pe termen lung, bugetul de stat trebuie construit conform principiului care stă la baza unei bune guvernanţe şi anume pe venituri estimate cu prudenţă şi pe cheltuieli maximale. În acest fel, în condiţii economice previzibile, echilibrul bugetar poate fi menţinut sau îmbunătăţit, iar într-un context advers există spaţiu fiscal necesar pentru susţinerea economiei (reduceri de taxe, facilităţi fiscale, subvenţii etc.).
Dar, în practică, istoria se repetă şi anul acesta– Consiliul Fiscal a avertizat încă de la elaborarea bugetului de stat că veniturile luate în calcul sunt supraevaluate (cu peste 11 miliarde de lei), iar cheltuielile sub-bugetate (cu nouă miliarde de lei), iar deficitul la finalul anului ar urma să se situeze la 5,7% din PIB, în loc de 4,4% din PIB cât şi-au stabilit autorităţile ca ţintă. Aşadar, din start construcţia a avut o bază instabilă, astfel că deficitul bugetar înregistrat după primele cinci luni ale anului, de 2,32% din PIB (faţă de 1,4% din PIB în aceeaşi perioadă a anului trecut) indică în mod evident că anul acesta România nu riscă doar depăşirea ţintei de deficit, ci chiar un nivel peste cel de anul trecut şi, astfel, să îşi încalce angajamentul asumat în faţa autorităţilor europene, de reducere graduală a dezechilibrului bugetar, astfel încât să revină sub limita maximă admisă în UE, de 3% din PIB, la finalul anului 2024.
În consecinţă, doar după restabilirea bugetului pe estimări realiste în privinţa veniturilor şi cheltuielilor trebuie luate în calcul măsurile necesare pe ambele coloane bugetare.
În privinţa cheltuielilor, este evident că, în actualul context inflaţionist, o reducere a salariilor şi pensiilor este de nedorit, dar în materie de eficientizare a alocărilor bugetare pentru anumite proiecte, de restructurare a unor instituţii cu personal excedentar şi direcţionarea acestuia în zone deficitare, este mult loc de îmbunătăţire.
Tratamentul fiscal corect, esenţial pentru majorarea încasărilor
Pe partea de venituri, creşterea colectării trebuie să reprezinte principala sursă de suplimentare a încasărilor la buget şi o preocupare constantă a autorităţilor în această perioadă, în special în condiţiile în care, din 2022, a fost accelerat procesul de digitalizare al administraţiei fiscale prin implementarea unor sisteme de raportare complexe, cum ar fi SAF-T, RO e-Factura, RO e-Transport. Aceste sisteme sunt menite să furnizeze autorităţilor informaţiile necesare pentru a identifica în timp cât mai scurt tranzacţiile cu potenţial de evaziune fiscală şi să acţioneze direct asupra lor, cu şanse mult mai mari de succes, constând în descurajarea acestor practici şi în încasări mai mari la buget. În paralel, contribuabilii care se conformează vor fi identificaţi ca atare şi scutiţi de controale împovărătoare. Dar, pentru ca acest demers să genereze rezultatele scontate trebuie continuat, dincolo de înrolarea contribuabililor în noile sisteme de raportare, cu dotarea autorităţilor cu soluţiile tehnice necesare colectării, procesării şi analizării datelor astfel obţinute, pentru a se obţine informaţiile necesare combaterii evaziunii şi, implicit, majorării veniturilor la bugetul de stat.
Cu toate acestea, în practică reapar tot mai des situaţii în care, din cauza presiunii pe suplimentarea veniturilor cu orice preţ, inspectorii fiscali se îndreaptă tot către contribuabilii corecţi, derulează controale insuficient documentate, emit decizii de impunere fără o bază legală solidă şi aduc la buget sume considerabile, fără să fie preocupaţi de faptul că acestea, cel mai probabil, vor fi rambursate peste câţiva ani contribuabililor respectivi (ca urmare a acţiunilor câştigate în instanţă) cu dobânzi şi penalităţi. Aşadar, aceste sume care, iniţial, sunt raportate ca venituri suplimentare la buget, constituie împrumuturi extrem de scumpe pe care statul trebuie să le restituie contribuabililor, mai devreme sau mai târziu, cu tot cu costurile aferente. Iar la acel moment, din nou, va apărea presiunea suplimentară pentru acoperirea cheltuielilor curente plus sumele de rambursat contribuabililor (câştigate în instanţă). Un cerc vicios din care nu se poate ieşi decât pe calea complicată, dar inevitabilă, a corectitudinii fiscale.
Desigur că pe termen scurt este mult mai simplu şi mai rapid pentru ANAF să aducă venituri suplimentare la buget de la contribuabilii care deja se conformează (chiar dacă peste câţiva ani instanţa va decide că tratamentul fiscal aplicat a fost incorect) decât să îşi concentreze eforturile de colectare în zonele din economie în care există indicii clare de colectare deficitară şi/sau evaziune. Dar rezultatele celor două abordări sunt complet diferite: prima generează „împrumuturi” rambursabile şi scumpe pentru stat, încurajează indirect neconformarea la plata taxelor, duce la scăderea încrederii contribuabililor în ANAF etc.; a doua are potenţialul să reducă evaziunea fiscală din zonele în care acest fenomen are un impact substanţial, să ajute la fiscalizarea operaţiunilor din economia „gri”, să îmbunătăţească relaţia dintre autorităţile fiscale şi mediul de afaceri şi, în final, să genereze venituri suplimentare reale la bugetul de stat, fie prin decizii de impunere emise pe baze legale fie din conformare voluntară.
Este foarte adevărat că tot acest proces necesită timp şi resurse, dar nici aici nu mai poate fi aplicată vechea reţetă, care şi-a demonstrat în timp ineficienţa.
În concluzie, înainte de a vorbi de tăieri de cheltuieli esenţiale sau de creşterea veniturilor prin măsuri extreme, cum ar fi majorări de taxe sau decizii de impunere contestabile, consolidarea fiscal-bugetară trebuie să înceapă cu elaborarea unui buget realist, să continue cu eficientizarea cheltuielilor şi, în paralel, cu măsurile necesare pentru reducerea evaziunii fiscale şi pentru creşterea conformării voluntare, posibilă doar într-un cadru fiscal construit pe principii de guvernanţă bazate pe bună intenţie. În caz contrar, dacă din nou vom avea parte de măsuri care vizează efecte rapide, pe termen scurt, fără analize de impact şi fără consultarea tuturor factorilor implicaţi, peste o jumătate de an vom avea aceeaşi dilemă.
Material de opinie de Vlad Boeriu, Partener Coordonator Servicii Fiscale şi Juridice, Deloitte România
