Prelungirea grevei minerilor de la Complexul Energetic Oltenia riscă să declanşeze o criză fără precedent în sectorul energetic naţional. Ca urmare a epuizării stocului de cărbune, un grup energetic de 330 MW de la Termocentrale Rovinari a fost închis. Prezent la Târgu-Jiu, ministrul Anton le-a promis minerilor o creştere a salariilor cu 1.000 lei. Asta înseamnă peste 100 milioane lei în plus la fondul de salarii pentru o companie care, în ultimii cinci ani, a înregistrat pierderi de peste 2 miliarde lei. Refuzând restructurarea de personal, optimizarea de costuri şi retehnologizarea, statul condamnă CE Oltenia la faliment. Creşterea de peste patru ori în ultimul an, de la 5 la peste 20 euro certificatul CO2, va grăbi şi mai mult acest deznodământ.
Este o situaţie neplăcută, dar care nu ar trebui să ne surprindă, pentru că vorbim de aceeaşi stare de lucruri în ultimii 30 de ani în sistemul energetic naţional. Toate guvernele României de după 90 au avut un complex faţă de zona de minerit. Politicile populiste şi protecţioniste pe această zonă au costat România peste 10 miliarde euro. Dacă în anii 90 restructuram, eficientizam şi retehnologizam sistemul energetic, mai ales pe zona de minerit, România ar fi pierdut mai puţin şi acum am fi avut capacităţi de producţie noi. Cert este că, în 30 de ani, nu s-a tăiat panglica la nicio capacitate de producţie de energie electrică de mare putere. Sigur că există excepţii, însă ele vin exclusiv din zona privată,cea mai reprezentativa investiţie noua fiind a celor de la OMV PETROM care în 2012 au pus in funcţiune, la Brazi, o centrală pe gaze în ciclu combinat de 860 MW.
În fiecare an din ultimii zece, am avut vârfuri de consum în ianuarie şi implicit de preţ în piaţa de energie. Chiar dacă în PZU, zilele acestea, s-a tranzacţionat megawatul cu peste 600 lei, nu am atins maximul istoric din ianuarie 2017, când un megawat în piaţa spot se vindea cu 651 lei. Acum am ajuns la un preţ de 635 lei. În perioada geroasă, creşte mai ales consumul casnic pentru încălzirea locuinţelor. Dar asta se întâmplă de când lumea şi pământul. Chiar şi înainte de 89 existau aceste vârfuri. Sigur, în ultimii 30 de ani, România a pierdut, ca urmare a închiderii unor mari capacităţi industriale energofage, 30 milioane MW în consum anual.
Cei 13.000 de salariaţi de la Oltenia trebuie să înţeleagă că nu sunt lucrători la un butic care vinde biscuiţi, la colţ de stradă, ci sunt angajaţii unei companii strategice pentru statul român şi pentru siguranţa sectorului energetic. Ei mai trebuie să înţeleagă că, odată declarată ilegală greva de către Tribunal, riscă să suporte toate consecinţele, inclusiv pierderile de 15 milioane lei pe care societatea le înregistrează zilnic. Hidroelectrica poate să compenseze, dar nu în totalitate, deficitul de producţie generat de CE Oltenia. Dunărea a înregistrat un debit de 4000 de mc/s.Gradul de umplere în lacuri e de 51%,ceea ce îi va permite să uzineze mai mult. Am vorbit de dimineaţă cu directorul general şi chiar i-am recomandat acest lucru. Crescând producţia de energie în ianuarie raportat la preţurile din piaţă, Hidroelectrica îşi va putea maximiza profitul.
Prognozele meteo sunt optimiste, anunţă o încălzire a vremii. Asta înseamnă implicit o scădere a consumului, precum şi creşterea rezervei de apă din lacuri, ca urmare a topirii zăpezii extrem de consistente. Stratul de zăpadă generos va duce la umplerea lacurilor în lunile martie-aprilie, ceea ce îi va permite Hidroelectrica uzinarea unor cantităţi suplimentare de apă. Ceea ce nu va putea compensa Hidroelectrica o va face importul de energie. În cele trei pieţe – Ungaria, Cehia şi Slovacia – cu care România este cuplată, preţul energiei este cu până la 50% mai scăzut decât la noi. Acesta este şi motivul pentru care importăm între 500 şi 1.600 MW zilnic. Nu ar trebui să ne facem griji, câtă vreme preţul energiei din import este mai mic decât preţul energiei de pe piaţa internă.
Odată cu încălzirea vremii, vom ieşi din vârful de consum şi implicit preţurile se vor tempera. Un aport semnificativ în producţie îl vor avea şi cei 4500 MW instalaţi în fotovoltaic şi eolian, care, în ultima lună, din cauza condiţiilor meteo, nu au prea produs energie. Dacă azi vorbim de preţuri în PZU de peste 500 lei megawatul, din februarie vom vorbi de un preţ mediu în piaţa spot sub 300 lei.
Explozia preţurilor energiei în PZU este şi efectul unui comportament speculativ al principalilor jucători din piaţă: producători, furnizori şi consumatori de energie. În toată lumea, piaţa spot e o piaţă reziduală, o piaţă penalizatoare. Doar în România a devenit o piaţă angro. Eu am recomandat, încă din 2012, ca toţi participanţii la piaţă să se securizeze prin încheierea unor contracte pe termen lung. Mulţi nu au înţeles acest lucru şi azi plătesc un preţ de 500 lei/mwh, în loc să plătească in jur de 200 lei/mwh.
Marea problemă a sistemului energetic naţional o reprezintă lipsa investiţiilor în capacităţi noi de producţie şi în retehnologizarea celor existente. Statul, în ultimii ani, a luat cu ambele mâini profitul companiilor pe care le controlează. Luând în mai 90% din profitul companiilor şi în octombrie-noiembrie naţionalizând disponibilul bancar al companiilor energetice, nu ar trebui să ne surprindă avariile tot mai dese din sistemul de transport energie administrat de Transelectrica sau faptul că avem peste 8.000 MW indisponibilizaţi ca urmare a unor reparaţii planificate ori accidentale, a conservării sau a lipsei autorizaţiilor de mediu. Marii producători de energie, Hidroelectrica, CE Oltenia sau CE Hunedoara, operează capacităţi de producţie cu ciclu de viaţă expirat sau chiar cu o vechime de două ori mai mare decât durata medie optimă de exploatare, unele grupuri – hidro sau termo – având şi peste 60 de ani de funcţionare. Dacă statul nu va înţelege această nevoie de retehnologizare şi de punere în funcţiune de noi capacităţi de producţie a energiei electrice, problemele din sistemul energetic se vor acutiza cu fiecare an.
