În aceste săptămâni se tot discută cine vor fi candidaţii la Primăria Capitalei. Se fac calcule peste calcule, se aruncă inclusiv cu nume de antreprenori, „se testează” personalităţi în sondaje, dar mulţi uită să se întrebe un lucru simplu: nu cumva ar trebui să fie primar sau cel puţin candidat de fapt cine este cu adevărat preocupat de oraş, de cum arată şi funcţionează Bucureştiul?
Nu cumva trebuie să îi dai credit că s-ar putea pricepe să administreze un oraş celui care a şi arătat de-a lungul timpului preocupare pentru treaba asta? Politicienii au impresia că pot scoate din joben candidaţi doar pentru că au susţinerea unui partid, dar care nu au fost şi nici nu au fost percepuţi niciodată fani ai oraşului?
Ei cred că oamenii nu-şi dau seama că cei care vor veni plantaţi în această cursă nu au de fapt nicio tragere de inimă să găsească cele mai bune soluţii pentru un Bucureşti mai atractiv cu investitorii şi mai prietenos cu locuitorii săi? Că vor fi de fapt nişte cititori de prompter cu gândul în altă parte?
Situaţia este valabilă şi pentru Preşedinţie, unde s-a văzut în ultimii 10 ani ce a însemnat să ai la Cotroceni un om care de fapt nu voia să devină preşedinte şi a fost împins în această poziţie iniţial ca o soluţie de avarie: lipsă de aderenţă la problemele reale din România, lipsă de empatie cu cetăţenii şi chiar cu propriul electorat.
Chiar dacă uneori greşesc, oamenii cărora le pasă cu adevărat de administrarea treburilor publice în beneficiul majorităţii au de partea lor pasiunea, au o pornire interioară care este un combustibil cu o cifră octanică de zece ori mai mare decât al celor împinşi într-o astfel de funcţie publică.
Dacă ai avea astfel de oameni în educaţie, în infrastructură, în domeniul medical, ai avea cu adevărat schimbări.
Bine administrat, Bucureştiul are şansa să devină în următorii 20 de ani un Dubai sau o Londră a Europei de Est, care să fie un pol de atracţie pe o rază de 1000 kilometri pentru oricine vrea un job mai bun de exemplu într-o mare companie de IT, un headquarter de multinaţională regională sau într-o mare companie de publicitate care se ocupă de conturi globale.
Odată cu finalizarea centurii A0 şi a autostrăzii spre Iaşi până în 2026 şi cu accesul la Sibiu pe autostradă până în 2030, Bucureştiul va deveni o putere economică a estului. Conexiunea prin autostradă dublează rata de creştere a unei regiuni în primii 10 ani, aşa cum s-a văzut în cazul A2 Bucureşti-Constanţa, unde PIB-ul judeţului Constanţa a crescut cu o rată dublă faţă de rata de creştere a PIB-ului României.
Litoralul Mării Negre este de fapt acum o anexă a Bucureştiului, cum e Long Island faţă de Manhattan. Ambele înseamnă New York. La două ore de centru, eşti de fapt tot în New York. La fel va fi şi cu Bucureştiul.
Este nevoie însă de o strategie, de o direcţie. Mai târziu sau mai devreme, toţi cei interesaţi cu adevărat de cum va arăta acest oraş peste 10 ani vor trebui să se aşeze la masă pentru un ţel comun: de dezvoltare şi de construcţie a unui adevărat pol de atracţie în regiune.
Într-o lume tot mai fragmentată, avantajele geologice, geografice şi biologice (plante, animale, oameni) ale locului vor constitui un atu peste care nu se va mai putea trece. Noile tehnologii se vor aplica de acum înainte într-o măsură mult mai mare realităţii fizice, în condiţiile în care aplicaţiile pentru tratarea informaţiei – text, sunet, video – încep să se epuizeze pentru că şi-au atins limitele de prelucrare. Resursa, raritatea, va bate tehnologia – care devine commodity. Deja accesul la apă, de exemplu, este un atu.
Marile oraşe precum Bucureştiul, cu acces rapid la mare, munte şi fluviu şi la surse de aprovizionare de la fermele din vecinătate vor constitui un magnet chiar dacă munca de acasă va însemna şi o descentralizare.
De acum înainte planurile de dezvoltare nu vor mai putea ignora extinderile metropolitane şi constituirea de subpoli de dezvoltare adiacenţi.
Capitalul privat şi administraţia publică vor fi nevoite să negocieze pentru a atinge un nivel de dezvoltare cu adevărat real, în condiţiile în care infrastructura publică - campusuri educaţionale, spitale moderne, spaţii sportive - încă este mult în urmă faţă de dezvoltarea economică. La fiecare mall, un campus şcolar, la fiecare supermarket, un teren de sport.
