În acest articol vom prezenta opiniile şi argumentele referitoare la dinamica şi perspectivele politicii fiscale, de natură să răspundă inclusiv aspectelor adresate în spaţiul public de doamna conf. univ. dr. Andreea Paul, Preşedintele Iniţiativei pentru Competitivitate.
1. Politica fiscală – componentă esenţială a mixului de politici economice
Considerăm util ca, mai întâi, să evidenţiem rolul politicii fiscal-bugetare în cadrul setului de politici macroeconomice. Politica fiscal-bugetară nu este doar acea componentă a mix-ului de politici economice prin care sunt asigurate resursele bugetare necesare furnizării bunurilor şi serviciilor publice, ci şi o pârghie importantă, dacă este proiectată şi aplicată în mod adecvat, de stimulare a creşterii economice şi de repartiţie echilibrată a acesteia, în scopul asigurării concomitente a dezvoltării ţării, promovării incluziunii sociale şi reducerii sărăciei, fără afectarea stabilităţii financiare.
Conceperea politicii fiscal-bugetare se impune a fi realizată începând cu identificarea fazei în care se află ciclul economic (avânt sau declin). Atunci când economia se află în perioada de avânt, cunoscând că acţiunea operatorilor economici este pro-ciclică, politica fiscal-bugetară (ca şi cea monetară, a veniturilor şi macro-prudenţială) este necesar a fi anti-ciclică sau, cel puţin, neutră (respectiv cu impuls fiscal ş1ţ nul), în scopul plasării creşterii economice efective în apropierea celei potenţiale ş2ţ, evitându-se, astfel, supraîncălzirea economiei. Pe de altă parte, politica fiscal-bugetară se impune a fi stimulativă atunci când economia se află în faza de recesiune, prin generarea unui impuls fiscal adecvat, în scopul accelerării activităţii spre nivelul său potenţial.
Atunci când politica fiscală are un caracter pro-ciclic, respectiv când este laxă deşi economia evoluează peste potenţial şi restrictivă când există deficit de cerere, creşte volatilitatea activităţii economice. Fluctuaţiile ample ale dinamicii PIB efectiv induc incertitudini substanţiale în procesul decizional, iar primele de risc cerute de investitori şi creditori sunt în creştere. De altfel, importante agenţii de rating folosesc criteriul privind volatilitatea creşterii economice în evaluările lor de ţară, penalizând statele cu fluctuaţii ample ale activităţii economice. În consecinţă, politica fiscală se impune a fi concepută şi dozată în mod adecvat în cadrul mixului de politici economice. De aceea, nu toate politicile de stimulare a cererii conduc la creşterea nivelului de trai (Isărescu, 2010).
Referitor la progresele înregistrate de România după anul 2000, este de subliniat faptul că, la finalul anului 2016, nivelul PIB pe locuitor, exprimat la paritatea puterii de cumpărare, ca pondere din media Uniunii Europene, a crescut cu 33 de puncte procentuale, respectiv de la 26% în anul 2000 la 59% în anul 2016. S-a înregistrat, astfel, un ritm mediu de reducere a decalajului faţă de media UE de 2 puncte procentuale pe an.
Totuşi, progresul consistent înregistrat pe linia volumului activităţii economice a fost caracterizat de un grad relativ modest de incluziune. Convergenţa reală s-a reflectat doar marginal în creşterea numărului de angajaţi şi numai parţial în câştiguri de putere de cumpărare a acestora. Numărul salariaţilor a crescut, între anul 2000 şi anul 2016, cu doar 2,2% (Ă100 mii persoane), de la 4,6 mil. persoane la 4,7 mil. persoane. Puterea de cumpărare a salariaţilor a sporit cu 20 pp (de la 22% în anul 2000 faţă de media UE la 42% în anul 2016), comparativ cu cele 33 pp adiţionale în termenii volumului de activitate.
În plus, convergenţa economică nu a fost omogenă la nivelul regiunilor ţării. Nu s-a reuşit asigurarea aceluiaşi ritm al recuperării decalajelor la nivelul tuturor zonelor din România. În timp ce pentru Capitală, indicatorul PIB pe locuitor s-a majorat cu 64 de puncte procentuale în perioada 2004-2016 (respectiv un avans mediu de 5,3 pp/an), la nivelul regiunilor Nord-Est şi Sud-Vest, acelaşi indicator a crescut cu numai 11-12 puncte procentuale (avans mediu de cca. 1 pp/an). Pentru celelalte cinci regiuni, recuperarea decalajului a fost de cca. 18 puncte procentuale, respectiv un avans mediu de cca. 1,5 p.p/an.
Odată ce procesul de armonizare legislativă şi instituţională cu standardele europene a progresat, fluxurile de capital străin şi-au intensificat semnificativ prezenţa în România, sporind potenţialul economic al ţării.
Creşterea economică potenţială s-a majorat de la 2,6% în anul 2002 la 4,9% în anul 2004, în condiţiile în care atât intrarea României în NATO, cât şi aderarea la Uniunea Europeană au devenit clare pentru investitorii străini. Datele statistice indică o corelaţie puternică între creşterea economică potenţială a României şi investiţiile străine directe, exprimate exclusiv prin componenta participaţii la capital, deci fără creditele intra-grup. Astfel, în timp ce în perioada 2000-2003, creşterea economică potenţială era în medie de 2,8% pe an, în condiţiile unui flux anual mediu al investiţiilor străine directe de 2,4% din PIB, în perioada 2004-2006 creşterea economică potenţială s-a majorat la 5,3% medie anuală, în condiţiile unui flux anual mediu sporit al investiţiilor străine directe de 6,3% din PIB. În perioada 2009-2014, creşterea economică potenţială medie anuală a scăzut la 1,6%, în contextul în care fluxul mediu anual al investiţiilor străine directe s-a redus la 1,4% din PIB. Totuşi, în anii 2015 şi 2016, creşterea potenţială a depăşit semnificativ fluxul investiţiilor străine directe pe fondul compensării unor intrări mai reduse de ISD prin absorbţii substanţiale de fonduri europene, care s-au ridicat la peste 4% din PIB anual.
Citiţi continuarea pe OpiniiBNR.ro
