Raluca Bontaş, Partener Servicii Fiscale, Deloitte România
Florentina Munteanu, Partener, Reff & Asociaţii Deloitte Legal
Cum revoluţia tehnologică condusă azi de inteligenţa artificială (IA) se precipită, devine evident că dialogul pe marginea sustenabilităţii umane în piaţa muncii şi la locul de muncă nu mai poate fi purtat nici cu lejeritate, nici cu defetism şi nici doar prin lentila pragmatismului; realitatea e că el a pătruns deja în esenţa existenţei noastre, de aici şi toată patima cu care este purtat. În încercarea de descifrare a acestui complicat „dans” dintre ingeniozitatea umană şi inteligenţa maşinilor, singurul lucru mai degrabă clar care se desprinde e că nici angajatorii, nici reglementatorii nu pot rămâne paralizaţi în faţa întrebărilor existenţiale şi a imperativelor etice. Asta înseamnă, deci, că „ceva” trebuie făcut. În mod poate simplist, putem spune că parte din acest „ceva” este necesitatea reconcilierii cât mai rapide şi mai concrete a valorii noastre intrinseci, ca fiinţe simţitoare şi conştiente, cu calculul utilitar al metricilor de productivitate care influenţează ordinea economică.
Această reconciliere ar trebui să se întâmple la nivel de legislaţie, pentru că statul e cel chemat să joace rolul gardianului demnităţii umane. La nivel unional, asta reiese clar din primul articol din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene: „Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată”. Prin urmare, nu vorbim de un drept fundamental în sine, ci de chiar temeiul drepturilor fundamentale. Aşadar, raportat la potenţialul sistemelor de inteligenţă artificială, pe care lumea întreagă îl recunoaşte azi, de a aduce atingere acestui drept primordial, nu putem doar aştepta instaurarea de la sine a unui nou „contract social” global, ci e nevoie de intervenţie prin reglementări. Perfectibile, evident, în timp.
În Uniunea Europeană a fost lansată deja din 2021 o propunere legislativă sub forma unui regulament european, parte a strategiei UE privind piaţa unică digitală, care îşi propune să ofere siguranţă şi garanţia respectării drepturilor fundamentale pentru toate persoanele implicate în dezvoltarea, distribuirea, implementarea şi utilizarea unor astfel de instrumente. După cum era de aşteptat, regulamentul acoperă multiple relaţii civile şi comerciale în industrii diferite, în legătură cu care diferite grade de risc au fost stabilite ex-ante, având în vedere afectarea potenţială a unor drepturi fundamentale ca urmare a utilizării sistemelor bazate pe inteligenţa artificială.
Printre sistemele cu risc ridicat sunt menţionate şi cele cu impact direct asupra relaţiei dintre angajaţi şi angajatori - utilizate la recrutare sau la luarea deciziilor de promovare sau de încetare a relaţiilor de muncă, pentru alocarea sarcinilor şi pentru monitorizarea şi evaluarea performanţelor. Tot cu risc ridicat sunt şi sistemele de IA destinate să ajute autorităţile publice competente în examinarea cererilor de azil, de viză şi de permise de şedere şi a plângerilor aferente cu privire la eligibilitatea persoanelor fizice care solicită un statut. Proiectul de act normativ ar putea fi aprobat de instituţiile europene în aprilie 2024, pentru a intra în vigoare în 2026.
Aceste reglementări vor avea un impact semnificativ asupra entităţilor ce intenţionează să folosească inteligenţa artificială, având în vedere şi sancţiunile preconizate, de ordinul zecilor de milioane de euro sau stabilite ca procent din cifra de afaceri anuală la nivel global.
Dar va fi nevoie şi de alte tipuri de reglementări cu impact pe piaţa muncii în traiectoria aceasta tehnologică, însă acestea nu sunt încă atât de avansate, nici măcar la nivel conceptual agreate. Spre exemplu, posibil să se creeze la nivel naţional sau global politici fiscale menite să contribuie la o (re)distribuţie în echitate a beneficiilor creşterii economice bazate pe inteligenţa artificială – iar dacă până acum s-a vorbit despre impozitarea muncii preluată de inteligenţa artificială („robot tax” sau „AI tax”), începe să se contureze ideea că acest demers nu este unul dezirabil a fi făcut înainte de a vedea dacă apar realmente dezechilibre majore precum rate mari de şomaj, dispariţia la scară largă a joburilor sau scăderea veniturilor populaţiei. Soluţiile mai nou aduse în dezbatere se concentrează pe introducerea, la niveluri statale, a unor contribuţii la fonduri de educaţie („earmarked education tax”), menite să finanţeze programe extinse de educare şi reformare profesională pentru populaţie.
Simţim cu toţii iminenţa schimbării profunde. Dar cât mai putem să îi influenţăm realmente direcţia e altă discuţie, rezervată poate doar celor care pot privi prin ceaţa prezentului cu mai multă claritate.
